Groenlanda, nodul gordian al relației transatlantice

Orice împătimit al istoriei cunoaște, cât de cât, povestea „nodului gordian”, dar, pentru cititorii care s-ar putea să nu cunoască foarte bine aventurile militare ale lui Alexandru cel Mare, este bine să reluăm puțin această poveste. În secolul al IV-lea î.Hr., Frigia, o regiune din Asia Mică, era parte a Imperiului Persan. Principalul oraș al Frigiei era Gordion. Într-unul dintre templele acestui oraș se afla un car de luptă cu un nod extrem de complicat. Legenda transmisă de sursele istorice spunea că cel care va dezlega nodul va stăpâni Asia. Alexandru cel Mare a atacat Imperiul Persan în anul 334 î.Hr. și a ajuns la Gordion. Fie din superstiție, fie ca un foarte bun politician, care a înțeles valoarea propagandistică a profeției, a ales să taie cu sabia nodul, arătând nu doar că va fi stăpânul Asiei, ci și modul în care va ajunge să o stăpânească: cu sabia.

Ați putea să vă întrebați ce legătură are această poveste istorică, cu iz de legendă și mai puțin de fapt istoric, cu pretențiile repetate ridicate de administrația Donald Trump asupra insulei Groenlanda, cea mai mare insulă din lume, cu o suprafață de peste 2,1 milioane de kilometri pătrați. Ei bine, afirmațiile președintelui Trump despre cât de vitală este Groenlanda pentru securitatea SUA și modalitatea prin care dorește să intre în posesia acestui teritoriu seamănă foarte mult cu soluția aleasă de regele Macedoniei în anul 334 î.Hr.

Cronica unei agresiuni anunțate

Text scris pe 2 noiembrie 2025

Ave, Trumpulea! Murăturile te salută! O să fie minunat dacă autoproclamatul „The King” va decide să atace Venezuela. Nu de alta, dar va înțelege toată planeta, din nou, cât de mult valorează gargara aia cum că orice stat, mare sau mic, sărac sau bogat, este egal în fața legilor internaționale. Dacă ne mai cântă și ceva despre suveranitatea națională, cu alte versuri, dar pe aria lăsată moștenire de Bush Jr., cu atât mai bine, căci cine ar mai putea să-i bată obrazul lui Putin, arătându-i legislația internațională, când SUA, farul democrației și drepturilor omului, recidivează, călcând în picioare principii sacre ale dreptului internațional.

Da, Maduro nu are arme nucleare ca Saddam. Sigur, nici Saddam nu a avut arme nucleare ca Saddam, dar nu trebuie să ne mai încurcăm în detalii. În orice caz, din moment ce Bush senior l-a arestat pe Noriega, în 1989, tot un traficant de droguri, la fel ca Maduro, după cum zice Trumpulea, de ce suveranul de la Casa Albă nu l-ar aresta pe numitul Maduro, care are neobrăzarea să patroneze o țară cu rezerve enorme de petrol și, pe față, e prieten cu toți ăia cu care Trumpulea ar vrea să fie prieten, dar, oricât s-a rugat de ei, nu l-au primit încă în gașca dictatorilor.

When the Law Falls Silent, Force Speaks

It is perfectly clear that, no matter how democratic a country may be domestically, its foreign policy borrows very little from the rule of law. This is also the case of the United States, which—however much it claims to be democratic and morally superior to, say, Russia or China—has far too many moments in its recent history in which it acted exactly as it wanted, not as it should have. Obviously, when you criticize someone, you should look not at who is doing the criticizing, but at what is being said. But sometimes—and this is such a case—it is also worth looking at who is speaking, at the one pointing the finger, always at others.

The arrest of the Maduro couple by U.S. special forces represents a blatant violation of international law. Anyone with even a superficial knowledge of the field knows this. Yes, by all available evidence, Maduro was—if he no longer is—a dictator. If you asked me, everyone should live in countries governed by democratic regimes. But no one asks me, and no one ever will. That being said, we must be realistic and relate to what is, not to what we would like to be. Maduro should have been overthrown by his own people, if they could and wanted to do so. I know, it sounds cynical, but what is the alternative: for the United States to come and “set things right” anywhere, anytime, and however it wishes?

Când dreptul tace, vorbește forța

Este cât se poate de clar faptul că, indiferent cât de democratică este o țară pe plan intern, politica sa externă nu împrumută prea multe caracteristici de la statul de drept. Acesta este și cazul SUA, care, oricât s-ar pretinde de democratică și superioară din punct de vedere moral în raport cu, să zicem, Rusia ori China, are în istoria recentă mult prea multe momente în care a procedat exact cum a vrut, nu cum ar fi trebuit. Evident, atunci când critici pe cineva nu trebuie să te uiți la cine critică, ci la ce spune. Dar, câteodată — și acesta este un asemenea caz — e bine să te uiți și la cine spune, la cel care arată cu degetul, întotdeauna spre ceilalți.

Arestarea soților Maduro de către trupele speciale americane reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului internațional. Asta o știe oricine cunoaște, chiar și superficial, respectivul domeniu. Da, după toate evidențele, Maduro a fost — că nu mai este — un dictator. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, toți oamenii ar trebui să locuiască în țări conduse de regimuri democratice. Dar nu mă întreabă nimeni pe mine și nici nu mă va întreba vreodată. Acestea fiind spuse, trebuie să fim realiști și să ne raportăm la ceea ce este, nu la ceea ce ne-am dori. Maduro trebuia răsturnat de propriul său popor, dacă acesta putea și voia să facă asta. Știu, sună cinic, dar care este alternativa: să vină SUA și să facă ordine oriunde, oricând și oricum vrea?

Ce este suveranitatea? Lecție pentru așa-zișii suveraniști și nu numai

Hugo Grotius (1583-1645)

De câțiva ani, Europa, ca un simptom al unei evoluții politice mai largi, a ajuns să fie invadată de mișcări politice populiste, care își spun cu emfază suveraniste. Scena politică românească, puternic afectată de boala mimetismului, nu face notă discordantă din acest punct de vedere. Membrii unor partide politice precum AUR, POT sau SOS afirmă că sunt suveraniști, în sensul că sunt atașați valorilor inerente unui principiu extrem de important al dreptului internațional: suveranitatea națională. Prin această poziționare, actori politici controversați, precum Călin Georgescu și George Simion, duc în derizoriu un principiu pe care nu doar că nu îl înțeleg, dar îl schimonosesc de o manieră specifică regimului ceaușist, atât de atașat suveranității și independenței naționale, perpetuând, la nivelul percepției publice, ideea că România nu ar mai avea destulă — dacă nu deloc — suveranitate națională. Ca și cum bunul suprem, în raporturile cu celelalte state, ar fi suveranitatea absolută, văzută ca libertate absolută. În cele ce urmează, voi puncta câteva aspecte importante, într-un stil didactic, potrivit publicului larg, pentru a se înțelege perfect ce este principiul suveranității naționale în epoca contemporană.

Manifestul unui profesor oarecare

 

Pe 9 iunie 2023 am fost unul dintre miile de cadre didactice care au mărșăluit în București, de la Palatul Victoria până la Palatul Cotroceni. Un chip între chipuri, un gând între gânduri, o șoaptă între șoapte, profesor între profesori — a fost minunat cum am despicat împreună arșița indiferenței lor. A fost unul dintre cele mai înălțătoare momente ale carierei mele de profesor: să fiu alături de colegii mei, de intelectualii acestei țări, într-o întreprindere care urmărea un singur scop — recâștigarea demnității pentru o profesie supusă unui lung șir de umilințe, de către cleptocrații care-și spun cu emfază „clasă politică”, de circa 35 de ani, deja.

Nu-mi încăpeam în piele de mândrie văzând șuvoiul de oameni minunați, delicați, pașnici, educați, care chiar și în stradă erau la înălțimea misiei pe care și-au asumat-o: aceea de a oferi unei țări debusolate un viitor, un exemplu. M-am pierdut în murmurul indignării lor, pentru a găsi un puternic sentiment al apartenenței la o breaslă atât de importantă și atât de înjosită, într-o țară țintuită pe marginea prăpastiei de ocnașii de care amintea, într-un celebru catren, Păstorel Teodoreanu.

Istorie – Manual pentru clasa a VIII-a

Istorie – clasa a VIII-a

Autori: Gheorghe-Florin Ghețău (coordonator), Alina Bratu, Olenca-Georgiana Ghețău, Liviu Lazăr, Roxana-Gabriela Szakacs

Referenți:

Conf. univ. dr. Adrian Vițalaru - Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Prof. Gr. I Dana Elena Sturzu - Școala Gimnazială Nr. 10 Bacău

Editura Didactică și Pedagogică

Un manual dedicat istoriei milenare din spațiul carpato-danubiano-pontic, scris cu grijă pentru adevăr, claritate și coerență. Gândit pentru elevii de clasa a VIII-a, acest volum devine un ghid prietenos și riguros în același timp, care îi ajută să înțeleagă cum s-a construit România și ce înseamnă să aparții unei comunități istorice.

Autorii reușesc să îmbine povestea națională cu rigoarea științifică, propunând lecții accesibile, atractive și centrate pe competențe. Fiecare pagină e construită pentru a trezi curiozitatea: hărți, surse, imagini, cronologii și exerciții care formează gândirea istorică și critică. Elevii învață să înțeleagă, să contextualizeze și să discute, nu doar să rețină fapte.

Este un instrument ideal pentru profesorii care își doresc o predare clară, coerentă și centrată pe formarea de competențe, într-un parcurs narativ logic și bine ancorat în realitatea elevului de gimnaziu.

O alegere de încredere pentru cei care vor nu doar un manual, ci un sprijin real în sala de clasă.

Istoria comunismului din România

  Istoria comunismului din România

Manual pentru clasele a XII-a și a XIII-a (nivel liceal)

Autori: Gheorghe-Florin Ghețău (coordonator), Alina Bratu, Olenca-Georgiana Ghețău, Adriana Radu, Roxana-Gabriela Szakacs

Referenți:

Prof. univ. dr. Lucian Leuștean - Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Prof. Gr. I Mihaela Petreanu - Colegiul Național „I. L. Caragiale” București

Editura Didactică și Pedagogică

Un manual de referință, dedicat unei teme esențiale în formarea conștiinței civice: istoria comunismului. Conceput special pentru elevii claselor a XII-a (zi) și a XIII-a (seral/frecvență redusă), acest volum oferă o incursiune obiectivă și echilibrată în realitățile regimului totalitar din România.

Manualul încurajează analiza critică a mecanismelor dictaturii, a cultului personalității și a formelor de represiune, nu se limitează la relatarea trecutului. Prin documente autentice, imagini sugestive și activități provocatoare, elevii sunt invitați să reflecteze asupra impactului pe termen lung al ideologiilor totalitare.

Lucrarea promovează în mod explicit atașamentul față de valorile democrației autentice, respectul pentru drepturile omului și combaterea oricărei forme de extremism – fie că e vorba de nostalgii totalitare sau discursuri radicale contemporane.

Este mai mult decât un manual: este un instrument de formare a gândirii critice și a unei cetățenii responsabile, perfect adaptat vremurilor noastre.

O alegere înțeleaptă și necesară pentru orice profesor care își propune să educe tineri informați și solid ancorați în valorile lumii libere.

Rug de bombe pentru „Țara leului de argint” (Iran)

În acest scurt material, pe care nu îndrăznesc să-l numesc articol, cred că trebuie să spun câteva lucruri sine ira et studio, cu toate că lumea actuală slujește un singur principiu — mă rog, principiu, slogan: cine nu e cu noi, absolut e împotriva noastră. Eu nu sunt împotriva nimănui, cum nu sunt de partea nimănui în conflictul israeliano-iranian; tocmai de aceea sunt în măsură să punctez anumite aspecte, așa cum a făcut Günter Grass în poemul pe care l-a publicat în 2012, intitulat Ceea ce trebuie spus. Dând glas truismelor, descriind elefantul din cameră, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1999 și-a atras acuzații de... antisemitism. Nu e nicio urmă de antisemitism acolo. De altfel, ar trebui să fim deja obișnuiți cu faptul că oricine nu este de acord cu orice susțin conducătorii Israelului este, fără doar și poate, antisemit — cel puțin în viziunea îngustă a unor lideri precum Netanyahu. E riscant să urmărești echilibrul și adevărul într-o vreme în care adulăm partizanatul, iar tribalismul și violența sunt norma, nicicum excepția.

De la bun început țin să avertizez eventualii cititori că susțin dreptul poporului israelian de a avea un stat propriu. Sunt, de asemenea, de acord că Israelul are dreptul să se apere atunci când este atacat. Cred că soluția celor două state este singura cale de urmat pentru o pace durabilă și justă în Palestina — cale pe care, desigur, n-o mai urmează nimeni de multă vreme.