Finlandizare

FINLANDIZARE – termen utilizat în geopolitică pentru a desemna adaptarea politicii externe și interne a unui stat mic sau mediu în funcție de atitudinea unei Mari Puteri situate în proximitatea sa geografică. Cu alte cuvinte, statul mic sau mediu își protejează independența națională și regimul politic ales prin renunțarea la o politică externă corespunzătoare statutului său internațional, dar și prin evitarea unor acțiuni interne care ar putea antagoniza Marea Putere aflată la granițele sale.

Termenul este inspirat de modelul finlandez din perioada Războiului Rece. Finlanda a purtat un război cu URSS între 30 noiembrie 1939 și 12 martie 1940, în timpul căruia armata sa s-a comportat admirabil, reușind să exploateze toate avantajele disponibile: lupta împotriva unui singur adversar, iarna geroasă, relieful dificil, simpatia și sprijinul internațional, precum și subestimarea crasă de către sovietici a pregătirii, moralului și determinării finlandeze. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Finlanda s-a aliat cu Germania nazistă pentru a recupera teritoriile pierdute în „Războiul de Iarnă”. În 1944, la fel ca România, Finlanda a rupt alianța cu Germania nazistă, semnând un armistițiu cu Uniunea Sovietică și Marea Britanie (19 septembrie 1944). Ca urmare, a fost nevoită să lupte împotriva fostului său aliat german în Războiul Laponiei (1944-1945). Finlanda a aderat la Organizația Națiunilor Unite abia în 1955, alături de România.

În perioada Războiului Rece (circa 1947-1991), Finlanda a adoptat o conduită internă și externă menită să atenueze suspiciunile Moscovei, ceea ce i-a limitat considerabil libertatea de mișcare, mai ales în politica externă. Cu toate acestea, și-a păstrat un sistem democratic și o economie de piață, evitând comunizarea. Abia după dezmembrarea URSS (1991), Finlanda a reușit să se integreze în Uniunea Europeană (1995), iar în 2023, pe fondul agresiunii rusești împotriva Ucrainei declanșate în 2022, a aderat la NATO.

Finlandizarea reprezintă o formă de autoapărare pentru un stat mic sau mediu lipsit de aliați puternici și de o forță militară capabilă să respingă o agresiune din partea Marii Puteri care îl amenință. Un astfel de stat poate evita finlandizarea printr-o politică de alianțe și o strategie de apărare coerentă și activă. Libertatea merită orice sacrificiu.

Deterrence

DETERRENCE (descurajare – lb. engleză) – concept din domeniul relațiilor internaționale, care implică dezvoltarea unor capabilități militare convenționale sau neconvenționale suficient de puternice pentru a descuraja orice posibil atac. Ideea are rădăcini adânci în istoria umanității și este întâlnită și în lucrarea Epitoma Rei Militaris (Compendiu de artă militară - lb. latină), atribuită lui Vegetius, scrisă în secolul al IV-lea d.H., unde apare expresia: Si vis pacem, para bellum („Dacă vrei pace, pregătește-te de război”).

În timpul Războiului Rece, izbucnit în intervalul 1945-1947 între Lagărul Socialist și Blocul Statelor Democratice, deterrence a fost o componentă esențială a doctrinei de apărare în ambele tabere, mai ales din perspectiva unui război nuclear. Astfel, a apărut Distrugerea Mutuală Garantată (Mutually Assured Destruction – MAD), un element al gândirii strategice ce viza împiedicarea unui război nuclear tocmai datorită capacității fiecărei tabere de a o distruge pe cealaltă, indiferent cine ar fi atacat mai întâi.

Cointainment

CONTAINMENT (din lb. engleză „limitare” sau „îngrădire”) - a fost o doctrină strategică adoptată de Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, în timpul președinției lui Harry S. Truman, având ca scop limitarea expansiunii comunismului și influenței Uniunii Sovietice la nivel planetar. Această strategie a fost fundamentul politicii externe americane din timpul Războiului Rece (cca 1947–1991).

Doctrina containment a fost propusă pentru prima dată de diplomatul american George F. Kennan, într-un celebru articol publicat în 1947 sub pseudonimul „X” în revista Foreign Affairs, intitulat The Sources of Soviet Conduct. Kennan a susținut că URSS era un stat inerent expansionist și că trebuia împiedicată să-și extindă influența printr-o politică hotărâtă, care să nu provoace o confruntare militară directă.

Containment-ul este o variantă adaptată realităților postbelice a „cordonului sanitar” („cordon sanitaire”, în franceză), propus de Franța la începutul perioadei interbelice (1918–1939) ca soluție de oprire a contagiunii ideologice dinspre Rusia bolșevică (URSS din 1922). Implementarea ideii propuse de Kennan a dus la apariția Planului Marshall (lansat în 1947 și pus în practică între 1948 și 1952), a Doctrinei Truman (1947) și la crearea NATO, la 4 aprilie 1949, prin Tratatul de la Washington.

Netanyahu are dreptate – Israelul nu poate accepta crearea unui stat palestinian

Nu credeam că o să ajung vreodată să-i dau dreptate lui Benjamin Netanyahu, toxicul prim-ministru al Israelului. Acesta a respins de o manieră irevocabilă propunerea venită, fapt cât se poate de elocvent, și din partea SUA de a accepta crearea unui stat palestinian independent, la finalul războiului contra Hamas. Prin acceptarea sugestiilor venite de pretutindeni, poate fi pusă în aplicare, în sfârșit, Rezoluția ONU cu nr. 181 (29 noiembrie 1947). Din păcate, Netanyahu are dreptate să refuze această soluție, care cu siguranță nu este o soluție. Nu pentru Israel, în orice caz. Iată motivele pentru care cred că Netanyahu e îndrituit să respingă o invitație care, în lumina dramei umanitare din Fâșia Gaza, pare rezonabilă:

Nutreț pentru democrația știrbă

Minunată această inițiativă a Guvernului de a-i plăti pe profesori în funcție de performanțe. E o idee simplă, pe care oricine o poate înțelege, până și prim-ministrul României, un om de o mare cultură și finețe. E la mintea cocoșului, ori a găinii, nu știu exact, sunt zăpăcit, sunt doar un biet profesor rătăcit în ”meandrele concretului”. E clar, cât se poate clar, mai clar decât cristalul: primești cât muncești. E cea mai elementară formă de dreptate, dreptatea distributivă. Primești cât oferi! Nu așa prosperă corporatismul? Nu așa se motivează angajații? Dacă privatul obține rezultate deosebite prin asemenea metode, de ce n-ar putea statul să copieze rezultatele privatului? Sunt convins că diafana și gingașa rațiune a domnului prim-ministru, greu de detectat până și cu telescopul James Webb, potențată de capacitățile greu de sesizat, chiar și pentru un microscop electronic, ale doamnei Ligia Deca, pe care o stimez în cel mai înalt grad, a înțeles ceea ce era de înțeles: vom izbândi prin exemplul mărețului Alexei Grigorevici Stahanov. Ei, dragii mei, ați uitat principiile stahanovismului, cel mai pur nestemat din sipetul proletcultismului? Premierul României nu le-a uitat și le oferă o nouă șansă pentru a transforma România într-un paradis al clasei muncitoare. Profesorii, această categorie răsfățată, nu dau carne, lapte sau oțel țării. Asta să fie clar! Până la urmă, nici măcar nu știm cu ce se ocupă aceste lighioane, printre care mă număr și eu. Pe acest considerent, de ce să nu desființăm sistemul educațional? Ce economii am face la buget!

Capcana întinsă de Hamas

În 2015, Pierre-Jean Luizard a publicat lucrarea Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea istoriei, care a fost tradusă în limba română de către Editura Polirom, în 2016. În cadrul volumului, autorul a argumentat, cu exemple concrete, faptul că Occidentul a căzut într-o capcană întinsă de DAESH (acronimul arab pentru Statul Islamic în Irak și Levant), care a adoptat în mod deliberat un comportament șocant pentru a obține o ripostă disproporționată în raport cu amenințarea existentă. Volens-nolens, Occidentul a devenit parte a unui război, pe care DAESH l-a gestionat excelent din punct de vedere propagandistic. Simplul fapt că, împotriva unei organizații teroriste, a fost nevoie de crearea unei coaliții globale, al cărei singur scop a fost înfrângerea DAESH, arată incapacitatea celor mai importanți actori statali de a decripta scopul și sensul mișcărilor disruptive. Printre ingredientele succesului DAESH s-a numărat și faptul că această coaliție nu a propus vreun proiect politic menit să amelioreze situația locuitorilor din Siria și Irak. Drept urmare, această organizație s-a putut portretiza drept apărătoarea Islamului în fața colonialismului cruciat, chiar dacă în cadrul coaliție anti-DAESH se aflau și multe state arabe. Rețeta patentată de DAESH este astăzi folosită cu succes de către Hamas, fiindcă Hamas, în pofida a aceea ce am putea crede, este pe cale să obțină o mare victorie împotriva Israelului și aliatului său tradițional, SUA.

Cum trebuie scrisă istoria

 

CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA

GHEŢĂU GH. FLORIN ÎN DIALOG

IMAGINAR CU LUCIAN DIN SAMOSATA 

Acest dialog imaginar este menit să evidenţieze câteva particularităţi ale istoriei, puţin cunoscute publicului larg şi, implicit, neavizat. Se spun multe enormităţi despre istorie de către cei care o cunosc mai puţin. Pe de altă parte, se scriu multe aberaţii de către cei care pretind că sunt istorici. Aceste false pretenţii au fost demontate cu multe secole în urmă de către marele gânditor roman Lucian din Samosata (c. 120-194 d.H.). Deci ce metodă mai bună de a prezenta particularităţile istoriei decât un dialog cu însuşi Lucian din Samosata. Întrucât nu-mi sunt familiare şedinţele spiritiste, răspunsurile interlocutorului meu sunt extrase din arhicunoscuta sa lucrare „Cum trebuie scrisă istoria”. Citatele din această operă sunt marcate cu ghilimele şi caractere cursive. Sper că multitudinea de detractori ai istoriei va înţelege o dată pentru totdeauna rolul şi importanţa ştiinţei istorice.

GHEȚĂU GH. FLORIN: Bună ziua! După cum lesne vă puteți da seama, sunt extrem de încântat de posibilitatea, nesperată, de altfel, de a sta de vorbă cu însuși un titan al istoriei, care nu este istoric.

LUCIAN DIN SAMOSATA: Bună ziua și dvs.! Da, după cum bine ai subliniat nu sunt istoric, nici nu știu exact ce sunt: filosof, eseist, scriitor S.F. avant la lettre, ziarist fără ziar sau editorialist fără cititori, în fine... nici nu cred că are vreo importanță. Însă, printre altele, am scris și un mic text, cu un titlu pompos, Cum trebuie scrisă istoria, care încă se bucură de nemeritata apreciere a multor slujitori ai muzei Clio.