Pentru cei pe care titlul ar putea să-i deruteze, țin să precizez că nu intenționez să jignesc în vreun fel această formațiune politică, ori pe aderenții săi. O societate conține tot felul de idei, tot felul de persoane. Unele digerabile și dezirabile, altele indigeste sau otrăvitoare. Democrația are darul de a imprima pentru un anumit termen, fie el și de patru ani, toate această diversitate în mocirla politicianismului. Arsă de soare, înmuiată de ploaie, sculptată de vânt, efemera capodoperă trebuie să ofere o direcție unei națiuni fără direcție clară. Așadar, democrația dă voce tuturor părerilor, opiniilor și punctelor de vedere. Ea este puternică dacă națiunea este puternică, dacă națiunea este educată și responsabilă, dar cui i-a păsat vreodată cu adevărat de sistemul educațional altfel decât prin forța lui ”o să...” sau ”vom...”, ori ”ar trebui...”? Dar vom vorbi despre educație cu altă ocazie. În cele ce urmează mi-am propus să vorbesc un pic despre surpriza acestor alegeri, A.U.R.
Văzând vânzoleala de pe
Facebook a susținătorilor A.U.R., pe care am coroborat-o cu incompetența
guvernării Orban și cu aerul vetust, ca să nu spun decrepit, al P.S.D., am fost
sigur că acest partid va trece pragul electoral. Nu am putut intui cât de mult,
dar am fost sigur că bariera de 5% va fi trecută cu bine. Și așa a fost!
Timp de trei decenii,
întreaga clasă politică s-a înscris în competiția ”Cum să-i mai prostim pe
români?” Toate partidele au făcut puțin spre deloc pentru cei mulți și enorm
pentru cei puțini. România a devenit în scurt timp raiul cleptocraților.
Rezervele de naivitate ale alegătorilor s-au epuizat rapid. Totuși, la termene
fixe, câte un bard gureș a mai smuls unui popor dezabuzat puseuri de elan
electoral. Însă la final, rezultatul a fost același: un joc cu sumă nulă, cel
puțin pentru popor. Pe cale de consecință, interesul pentru alegeri a scăzut
constant. În plus, unele partide politice au constatat că prezența scăzută la
vot le favorizează. De aici până la a încuraja absenteismul a fost doar un pas
pe care l-au făcut rapid. Sigur, putem introduce votul obligatoriu, care ar fi
o soluție logică și elegantă pentru a avea un guvern legitim și stabil. Dar
politicienii sunt vicleni și versați în arta manipulării. Nu introduc votul
obligatoriu în numele libertății, unii se luptă cu măștile care ar trebui să
ridice ziduri între noi și nemiloasa pandemie, tot în numele libertății, se
opun carantinei în numele aceleiași libertăți. Nu putem să nu ne aducem aminte
de o constatare din timpul revoluției franceze (1789-1799), când, o voce
anonimă, atribuită ici și colo vreunui nume ilustru, clama la poalele
ghilotinei: ”Libertate, câte crime se comit în numele tău!”
Ar mai fi și alte soluții.
De pildă, o Constituție care să facă din președintele republicii șef al
guvernului, la fel ca în S.U.A. Sau am putea crea o republică parlamentară, ca
în Italia, Israel sau Germania. Însă, ca mai mereu, am ales calea de mijloc, un
sistem semi-prezidențial, un compromis care nu mulțumește pe nimeni, un fiasco.
Președintele, parte a ramurii executive, este ales în mod direct de către
popor, dar are atribuții mult reduse în comparație cu prim-ministrul, care este
ales de către popor în mod indirect, prin intermediul reprezentanților. În
fine, mai bine să ne întoarcem la vedeta momentului: A.U.R.
Dezgustul poporului față
de clasa politică și-a înfipt adânc rădăcinile în solul crizei sanitare și
economice. Ca întotdeauna, cei care nu au așteptat nimic de la partide, aceste
structuri parazit finanțate din banii publici, nu au fost dezamăgiți. Cel care
nu așteaptă nimic nu poate fi deziluzionat. Așadar, politicienii sunt demiurgii
absenteismului. Ei au creat scârba care-i ține pe alegători departe de urne. Nu
există dovadă mai mare de ipocrizie decât imprecațiile lansate de diverși
demagogi împotriva celor care nu se duc să voteze. Să fie clar, în primul rând,
votanții nu votează fiindcă politicienii nu sunt în stare să-i convingă să
voteze. Dar, politicianul , în general, și cel român, în special, este un
suflet minunat, gingaș, lucid și harnic, dar rătăcit în cutele hlamidei. Ce
vină are el că inconștientul alegător nu-și face datoria patriotică? Însă
bicisnicul alegător, incapabil să vadă pădurea din cauza copacilor, răpus de
lene sau ademenit de mall-uri, refuză binele care ar ieși din actul
ștampilării, poate fiindcă este de fapt scârbit, pur și simplu scârbit și
convins că votul său, ca de atâtea alte ori, chiar nu poate schimba un sistem
făcut doar pentru politicieni și slugile lor. Cei care totuși s-au dus la vot
au făcut-o din diverse motive, printre care și ura, ura față de cei care i-au
furat viitorul, și această ură i-a îndreptat pe unii spre A.U.R. Ura și
convingerea că din alegeri oricum nu are cum să iasă ceva bun. Experiența
ultimelor trei decenii oferă o sentință fără echivoc. Sigur, putem clama din
turnul de fildeș al autosuficienței că alegătorii A.U.R. sunt proști, dar, pe
de altă parte, cine s-a străduit vreodată să dea poporului o educație, o
direcție? Cine a arătat mulțimii beneficiile sincerității? Cine dintre
politicieni a ales adevărul în dauna minciunii? Cine dintre politicienii
ultimelor decenii s-a lăsat vreodată călăuzit de dreptate sau eliberat de
adevăr? Știm cu toții răspunsul și îl știu și votanții A.U.R. Deci, nu sunt
proști, sunt doar dezamăgiți, deziluzionați, dezinformați și pe alocuri,
disperați. Din acest cocktail s-a adăpat cu nesaț A.U.R. Nil admirari!
Succesul A.U.R. a atras
atenția presei, care, știm bine, este echidistantă, competentă, pe alocuri,
omniscientă. Și aceasta a început să înfiereze cu elan stahanovist ”aureica”
progenitură a unei democrații
disfuncționale. Evident, unii s-au grăbit să vadă mâna Kremlinului care a
finanțat acest partid, de unde altundeva ar fi putut avea bani? Sigur,
bănuielile nu țin loc de dovezi, iar ceea ce crezi că știi nu poate fi mai
important decât ceea ce poți dovedi. Prin urmare, eu nu cred că A.U.R. a fost
finanțată de Putin, desigur, până la proba contrarie. Dar mai presus de orice,
nu cred în legăturile A.U.R. cu Moscova din trei motive:
1. Campania A.U.R. nu a
fost atât de eclatantă pe cât ar vrea unii să credem. A fost eficientă, dar nu
scumpă. Știu că politicianul român, obișnuit să învârtă bani negri în campanii
opulente, vede o legătură directă între suma cheltuită și voturile obținute,
dar nu e întotdeauna așa.
2. A.U.R. luptă din
răsputeri, sau cel puțin așa pretinde, pentru unirea Basarabiei cu România. De
fapt, aceasta este singurul lucru cu care sunt de acord din tot ceea ce își
propune acest partid extremist și sunt gata să pun în slujba acestui demers
firavele mele puteri, fiindcă unirea trebuie să se facă.
De la destrămarea U.R.S.S., în anul 1991,
Federația Rusă a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a împiedica unirea
Republicii Moldova cu patria mamă. Așadar, îmi este foarte greu să cred că
Putin ar finanța un partid care e hotărât să realizeze ceea ce el e hotărât să
împiedice. Sigur, putem specula că acest fapt este intenționat tocmai pentru a
ascunde legăturile cu Rusia. Însă nu cred că Rusia lui Putin ar susține un
curent unionist, nici măcar pentru a induce în eroare. Unirea Republicii
Moldova cu România este un subiect tabu, pentru că Rusia nu va accepta așa ceva
niciodată.
3. Succesul A.U.R. în
diaspora este un alt motiv pentru care nu văd mâna invizibilă a Rusiei.
Progresiștii din P.N.L. și U.S.R. au elogiat în repetate rânduri tendința
diasporei de a le oferi votul. Oare cum explică acești progresiști faptul că
imaculata diasporă s-a lăsat sedusă de niște ”troglodiți”? Rusia nu a putut
controla niciodată diaspora. Cum s-a risipit oare vraja? De ce au votat
unioniștii din Republica Moldova pentru A.U.R., și, ipso facto,
împotriva Rusiei?
Se prea poate să mă înșel,
dar până nu sunt puse pe masă niște dovezi concrete și irefutabile, presupusele
legături ale A.U.R. cu Rusia sunt simple basme.
În final, aș vrea să
torpilez o butadă extrem de dragă politicienilor și ziariștilor români:
”Poporul nu greșește niciodată!” Hm!? Oare așa să fie? Istoria ne învață că
poporul a greșit deseori și va greși deseori. În unele state din S.U.A.,
cetățenii au mers la război pentru ”dreptul” lor de a avea sclavi negri
(1861-1865). Din fericire, au fost învinși fiindcă alți cetățeni au fost
dispuși să moară pentru idealul libertății absolute, pentru toți oamenii,
indiferent de culoarea lor, dar poate pretinde cineva că poporul ”sudist” nu a
greșit în demersul său belicos? Mussolini și Hitler au primit voturile multor
compatrioți. Înainte de 1933, Hitler a avut niște succese electorale notabile.
Putem spune că alegătorii săi nu s-au înșelat și că poporul nu greșește
niciodată? Lukashenko a fost ales, pe bune, de către popor în 1994. Cred că
mulți cetățeni ai Belarusului cred astăzi că s-a comis o mare eroare. Și Putin
chiar a fost ales de către ruși în 1999, și Trump a câștigat alegerile din
2016, și britanicii chiar au votat pentru Brexit. Cum e domnilor jurnaliști, se
înșală sau nu poporul vreodată? Dacă individul este supus erorii, cum ar putea
poporul, care este compus din indivizi, să nu fie supus erorii? Cum ar putea
întregul să fie perfect, dacă părțile sunt defecte? Adevărul e că poporul se
înșală de multe ori, de mult prea multe ori, istoria ultimelor trei decenii nu
lasă loc de îndoială.
Autor: Ghețău Gheorghe Florin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu