În 2015, Pierre-Jean Luizard a publicat lucrarea Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea istoriei, care a fost tradusă în limba română de către Editura Polirom, în 2016. În cadrul volumului, autorul a argumentat, cu exemple concrete, faptul că Occidentul a căzut într-o capcană întinsă de DAESH (acronimul arab pentru Statul Islamic în Irak și Levant), care a adoptat în mod deliberat un comportament șocant pentru a obține o ripostă disproporționată în raport cu amenințarea existentă. Volens-nolens, Occidentul a devenit parte a unui război, pe care DAESH l-a gestionat excelent din punct de vedere propagandistic. Simplul fapt că, împotriva unei organizații teroriste, a fost nevoie de crearea unei coaliții globale, al cărei singur scop a fost înfrângerea DAESH, arată incapacitatea celor mai importanți actori statali de a decripta scopul și sensul mișcărilor disruptive. Printre ingredientele succesului DAESH s-a numărat și faptul că această coaliție nu a propus vreun proiect politic menit să amelioreze situația locuitorilor din Siria și Irak. Drept urmare, această organizație s-a putut portretiza drept apărătoarea Islamului în fața colonialismului cruciat, chiar dacă în cadrul coaliție anti-DAESH se aflau și multe state arabe. Rețeta patentată de DAESH este astăzi folosită cu succes de către Hamas, fiindcă Hamas, în pofida a aceea ce am putea crede, este pe cale să obțină o mare victorie împotriva Israelului și aliatului său tradițional, SUA.
marți, 14 noiembrie 2023
marți, 28 martie 2023
Cum trebuie scrisă istoria
CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA
GHEŢĂU GH.
FLORIN ÎN DIALOG
IMAGINAR CU
LUCIAN DIN SAMOSATA
Acest dialog imaginar este menit să evidenţieze câteva particularităţi ale istoriei, puţin cunoscute publicului larg şi, implicit, neavizat. Se spun multe enormităţi despre istorie de către cei care o cunosc mai puţin. Pe de altă parte, se scriu multe aberaţii de către cei care pretind că sunt istorici. Aceste false pretenţii au fost demontate cu multe secole în urmă de către marele gânditor roman Lucian din Samosata (c. 120-194 d.H.). Deci ce metodă mai bună de a prezenta particularităţile istoriei decât un dialog cu însuşi Lucian din Samosata. Întrucât nu-mi sunt familiare şedinţele spiritiste, răspunsurile interlocutorului meu sunt extrase din arhicunoscuta sa lucrare „Cum trebuie scrisă istoria”. Citatele din această operă sunt marcate cu ghilimele şi caractere cursive. Sper că multitudinea de detractori ai istoriei va înţelege o dată pentru totdeauna rolul şi importanţa ştiinţei istorice.
GHEȚĂU GH. FLORIN: Bună ziua! După cum lesne vă puteți da
seama, sunt extrem de încântat de posibilitatea, nesperată, de altfel, de a sta
de vorbă cu însuși un titan al istoriei, care nu este istoric.
LUCIAN DIN SAMOSATA: Bună ziua și dvs.! Da, după cum bine ai subliniat nu sunt istoric, nici nu știu exact ce sunt: filosof, eseist, scriitor S.F. avant la lettre, ziarist fără ziar sau editorialist fără cititori, în fine... nici nu cred că are vreo importanță. Însă, printre altele, am scris și un mic text, cu un titlu pompos, Cum trebuie scrisă istoria, care încă se bucură de nemeritata apreciere a multor slujitori ai muzei Clio.
Claudius
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Împăratul Claudius (41-54 d.H.) |
”Fiind înspăimântat
de haosul creat de moartea lui Caius, s-a ascuns după o perdea care servea
drept ușă pentru un balcon. Un soldat, care s-a întâmplat să treacă pe acolo,
i-a observat picioarele, și curios să afle cine era, l-a scos din ascunzătoare.
Soldatul l-a recunoscut imediat și i s-a aruncat la picioare numindu-l împărat.
Apoi, l-a condus la camarazii săi, care erau furioși și nu știau ce ar trebui
să facă. L-au pus într-o lectică, și pentru că sclavii da la palat au fugit,
l-au cărat cu rândul, și așa l-au dus în tabăra lor.” (Suetonius, p. 215)
Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a născut la 1 august în anul 10 î.H. A fost fiul lui Drusus, fratele împăratului Tiberius, și fratele mai celebrului Germanicus despre care s-a spus că ar fi fost asasinat din ordinul lui Tiberius. Așadar, el era unchiul împăratului Caligula. Uciderea acestuia din urmă a deschis drumul lui Claudius spre tron. Viitorul împărat a obținut puterea cu ajutorul praetorienilor. Aceștia, bănuim, nu doreau să piardă poziția privilegiată pe care o aveau în angrenajul de putere al imperiului, iar Claudius era garanția că ei vor continua să joace un rol important. Pe de altă parte, Claudius a oferit fiecăruia dintre ei 15.000 de sesterți. Astfel, el a devenit primul împărat care și-a cumpărat tronul de la praetorieni. Armata începea să joace un rol politic din ce în ce mai important.
Caligula
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Împăratul Caligula (37-41 d.H.) |
”Gaius și-a revărsat
smintita lui cruzime nu numai asupra iudeilor care locuiau în Ierusalim și în
ținuturile megieșe, ci și împotriva tuturor celor care cutreierau pământul și
mările, de-a lungul și de-a latul Imperiului roman, umplându-l cu nenumărate nenorociri
de care nu mai auzise nimeni până atunci. […]Aducea cavalerilor înjosiri și-i
îndepărta din funcțiile lor, îi priva de viață și bani, țelul urmărit prin
uciderea lor fiind de regulă jefuirea averilor pe care le dețineau. Vizita
adesea mai ales templul lui Jupiter, denumit Capitolinul, cel mai vestit dintre
toate sanctuarele, cutezând să se proclame fratele lui Jupiter. Și alte fapte
ale sale dovedeau că era aproape nebun.” (Flavius Josephus, Antichități
iudaice, vol. II, p. 495)
Flavius Josephus (37-100 d.H.), istoric de origine iudaică, avea toate motivele să-l deteste pe Caligula, al treilea împărat roman. El a vrut să pună o statuie de a sa în Templul din Ierusalim. Ceea ce pentru iudei, monoteiști fervenți, era un sacrilegiu de proporții cosmice. Dar indiferent de motivele care l-au determinat pe Josephus să fie atât de acid la adresa lui Caligula, nu putem să nu remarcăm faptul că a fost în asentiment cu Tacitus și Suetonius, celelalte două surse importante despre viața lui Caligula. Ciudată uniune de vederi. Triada Josephus-Tacitus-Suetonius are pentru Caligula un verdict clar și concis, un criminal nebun. Oare așa să fi fost?
Tiberius
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Împăratul Tiberius (14-37 d.H.) |
”Poporul a fost
copleșit de bucurie la vestea morții sale, când a fost primită știrea, mulți au
început să alerge prin oraș în toate direcțiile, unii dintre ei strigând: «Să-l
aruncăm pe Tiberius în Tibru»; alții spuneau: «Fie ca pământul, mama tuturor oamenilor,
și zeii infernului, să nu-i permită să se bucure de odihnă dincolo de moarte,
ci să sufere alături de ticăloși.» Alții considerau că trupul său trebuie
ștrangulat și aruncat pe treptele Gemoniene.” (Suetonius, p. 169)
Cititorul s-ar putea întreba ce anume a generat o asemenea stare de ușurare, o asemenea bucurie generală? Ei bine, după cum reiese din textul de mai sus, moartea lui Tiberius, al doilea împărat roman, a fost primită cu o explozie de bucurie. A fost oare un monstru sau doar incapabil să câștige simpatia poporului? Puținele izvoare istorice pe care le avem, nu ne permit să dăm o sentință definitivă în cazul lui Tiberius. Dar să citim dosarul acestui inculpat, fiindcă posteritatea este un tribunal nemilos, chiar dacă dreptatea nu este primul său impuls, poate, nici ultimul.
luni, 27 martie 2023
Octavian - Augustus
Octavian - Augustus (27 î.H. - 14 d.H.) |
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Roma este unul dintre acele orașe care nu duc lipsă de turiști. Cohorte de
străini vin să-și lărgească orizontul cultural sub vraja ”Cetății eterne”.
Printre monumentele vizitate de pelerinii secolului XXI se numără și Mausoleul
lui Augustus. Situat pe celebrul Câmp al lui Marte, lângă Tibru, acesta are un
diametru de 90 de metri și o înălțime de 46. Șapte cercuri concentrice ridicate
din cărămizi sunt străpunse de un coridor care merge până-n inima monumentalei
construcții. Acesta duce într-o cameră ridicată pentru a adăposti urnele
funerare din aur ale primei dinastii imperiale din Roma antică, dinastia Iulia-Claudia.
Legenda spune că vizigoții lui Alaric, care au devastat Roma în 410 d.H., au pătruns în mausoleu și au plecat cu urnele din metal prețios. Una dintre aceste urne a conținut resturile pământești ale lui Augustus, primul împărat roman, o personalitate complexă și controversată. Acesta a ordonat construirea mausoleului în anul 28 î.H., după ce s-a întors din Orient, pentru a nu fi cu nimic mai prejos față de monarhii din răsărit. Se spune că ar fi fost inspirat de mormântul lui Alexandru cel Mare din Alexandria. Așa ne indică Suetonius, autor antic care ne-a lăsat o Istorie a celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»” (Suetonius, p. 67-68). Mausoleul i-a devenit loc de odihnă în anul 14 d.H., când creatorul principatului a decedat. Dar să vedem cine era și ce a făcut Augustus.
Decebal continuă rezistența
Decebal - regele dacilor (87-106 d.H) |
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat probabil în anii 105-106. Despre acest război știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, dacii erau lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că ”mai mulți daci trecură la Traian, și pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, la fel ca Aliații în Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la ultimul om.
Asasinarea lui Traian
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Bust al împăratului Traian |
Din
moment ce vorbirăm atât de mult despre daci și romani și am pomenit porecla,
să-i zicem supranumele, după care e cunoscută categoria admiratorilor fără
rezerve ai dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen, ”dacofagi”,
cu referire la cei care-i disprețuiesc pe dacopați și, pe cale de consecință,
pe daci. Dacă exaltata tabără pro-daci are un nume, ar trebui să aibă un nume
și radicala tabără contra. Cu alte cuvinte, mâncătorii de daci. Așa ar fi
corect.
Acestea fiind spuse, cred că a venit momentul să fac o mărturisire. Cândva, cu ocazia zilei de 1 aprilie, am scris o mică postare pe facebook, în ton ”dacopat”, doar penrtu a vedea reacția celorlalți. Așa, ca să ai ce citi într-o doară, îți dau și ție, cititorule, șansa de a avea parte de o scurtă lectură trivială: ”Mă miră nespus faptul că nimeni nu a remarcat până acum un mare adevăr, cultura materială și spirituală a aztecilor este extrem de asemănătoare cu cea a dacilor. Celebrul Draco/Dracon, stindardul de luptă al dacilor, care era compus dintr-un cap de lup și un corp de șarpe, seamănă izbitor cu QUETZALCOATL (șarpele cu pene), zeul suprem al aztecilor. Draco-ul geto-dac ne trimite cu gândul la o unitate indisolubilă între teluric și celest, la fel ca și ”șarpele cu pene”. Oare ar fi așa de incredibil, de necrezut, să ne ducem cu gândul la faptul că, de ce nu, aztecii erau un trib geto-dac care a străbătut Asia, după care a trecut strâmtoarea Bering în America, pentru ca în cele din urmă să poposească în America Centrală, unde a ridicat un uimitor imperiu distrus de conchistadorii spanioli? Ca și geto-dacii, aztecii erau maeștri în prelucrarea aurului. Decăderea geto-dacilor a fost produsă de pofta de aur a romanilor, iar tot aurul i-a distrus și pe frații lor de peste Atlantic, aztecii. Pe de altă parte, aztecii trimiteau mesageri către Quetzalcoatl așa cum trimiteau și geto-dacii către Zamolxis, prin sacrificii umane. Uimitor, nu-i așa?”
Diversiunea moesiană este un succes
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Împăratul roman Marcus Ulpius Traianus (98-117 d.H.) |
În ceea ce privește dacii, România de astăzi cunoaște o fractură. Pe de-o parte îi avem pe ”dacopați”, care, cu toate că sunt lipsiți de argumente, îi premăresc pe daci și, nu de puține ori, lansează pe piață exagerări flagrante. De cealaltă parte, avem un grup la fel de radical, al ”raționaliștilor”, care-i desconsideră pe geto-daci și bagatelizează rolul accestora în istoria noastră. După cum cred că deja ai intuit, dragă cititorule, ambele tabere greșesc flagrant. Geto-dacii au creat o civilizație interesantă pe care nu o putem compara cu cea greco-romană. Nu e o noutate pentru nimeni inferioritatea acestora. De fapt, multe dintre progresele geto-dacilor au fost realizate sub influența civilizatoare a spațiului mediteranean, care a iradiat prin coloniile grecești din Dobrogea și nu numai. Însă dacă raportăm civilizația geto-dacă la celalalte civilizații europene din afara Imperiului roman, constatăm că geto-dacii erau superiori germanicilor, de pildă, ca să dăm doar un singur exemplu. Să nu uităm că și romanii au fost inițial cam ca dacii, dar sub influenaț etruscilor și, apoi, a grecilor s-au cizelat. Nu se spune că în cazul grecilor: ”Cuceriții i-au cucerit pe cuceritori”. Cât despre greci, trebuie spus faptul că, întâmplător sau nu, s-au dezvoltat atât de mult în raport cu Europa acelor timpuri, fiindcă erau foarte aproape de Mesopotamia și Egipt, două civilizații cu mult mai vechi decât cea greacă. E cât se poate de clar că grecii au fost mult mai mult decât niște imitatori. Au primit scânteia civilizației din Orient, dar vâlvătaia care a urmat le aparține. În concluzie, nu trebuie să ne fie rușine pentru inferioritatea geto-dacilor față de romani. Oare România de astăzi nu este cu mult inferioară, în atât de multe privințe, în raport cu țări precum SUA, Franța, Germania, Japonia sau China? Dacii erau, față de romani, ceea ce sunt românii față de o serie de țări extrem de dezvoltate. Dar în același timp, foarte multe țări din Africa, Asia sau America de Sud sunt cu mult în urma României. Geto-dacii au fost ceea ce au fost, superiori multor barbari, dar inferiori romanilor, care cândva au fost și ei priviți ca niște barbari de etrusci și greci. Dacă ar fi avut timp, cine știe ce forme originale ar fi devoltat divilizația geto-dacă. Adevărul se află undeva la mijloc, însă ambele tabere sunt atât de radicale, atât adoratorii geto-dacilor, cât și contestatarii lor, încât adevărul nu prea e vizbil nicăieri. Și să nu vă imaginați că doar în România avem un fenomen care exultă o anumită etapă din istoria acestor meleaguri. Asemenea fenomene există peste tot în lume. În încheierea acestui paragraf demn de N. Iorga, faimos pentru lungimea paragrafelor sale, vreau să evidențiez faptul că știm atât de puține despre geto-daci și din cauza faptului că peste statul lor s-a abătut urgia unui război devastator, iar războaiele au obiceiul de a distruge cam tot ceea ce le iese în cale. Romanii au la activ exterminarea culturală a câtorva civilizații, ba pe unele le-a exterminat de tot.
Capul ce se pleacă....
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Sinuciderea lui Decebal - detaliu de pe Columna lui Traian |
În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât ”imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, dar și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez în acest sens Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de Imperiul roman din sec. I î.H. până în sec. al V-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune. Regatul lui Decebal (87-106 d.H.), dacă tot suntem pe tărâmul alunecos al istoriei contrafactuale, ar fi putut avea o viață lungă și prosperă. Sub protecția Romei, s-ar fi putut chiar extinde în dauna populațiilor barbare vecine. Dar nu a fost să fie așa, întrucât: ”După un lung interval de timp, în timpul Domniei împăratului Domițian, goții (de fapt geto-dacii n.n.) temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care îl încheiaseră mai înainte cu alți împărați și au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldații romani și pe comandanții lor.” (Iordanes, Getica, 76)
Dacii ajung la Pharsalos
Pompeius Magnus - aliatul regelui Burebista (82-44 î.H.) |
În secolul I î.H., triburile geto-dace se unesc creând un regat foarte întins. La baza acestei realizări stau acțiunile unei mari personalități, regele Burebista (82-44 î.H.). Cuvântul regat trebuie privit cu precauție, fiindcă un stat este compus din populație, teritoriu și, fapt extrem de important, instituții. E imposibil de știut ce fel de instituții avea statul lui Burebista, în cazul în care avea așa ceva. Cel mai probabil, statul lui Burebista era o uniune tribală ceva mai extinsă, fără o viață urbană și fără o administrație așa cum aveau romanii sau grecii. Nu știm nici măcar care era capitala sa, dacă a avut vreuna. E posibil să-și fi ales reședințele în funcție de necesitățile de moment. Revenind însă la ideea de regat geto-dac, eu, unul, aș opta pentru denumirea de Imperiul geto-dac al lui Burebista și țin să precizez că această aserțiune are în vedere strict întinderea statului său. Din câte cunoaștem, frontierele probabile ale acestui stat în momentul său de apogeu se întindeau până la Dunărea Mijlocie în vest, până la vărsarea râului Bug în Marea Neagră, în est, și de la Carpații Păduroși, în nord, spre Munții Balcani în sud. Au existat state comparabile ca întindere, pe care le numim imperii. De exemplu, Țaratul (Imperiul) bulgar, căruia i s-au pus bazele în anul 681 d.H., ori Țaratul (Imperiul) sârb creat în sec. al XIV-lea de Ștefan Dușan. Dacă acestea au fost imperii, strict din perspectiva întinderii teritoriale, trebuie să numim creația lui Burebista Imperiul geto-dac. În sprijinul acestei alegații, e necesar să avem în vedere că Imperiul hunilor sub Attila nu era altceva decât, la fel ca și în cazul lui Burebista, o uniune tribală ceva mai extinsă, fără viață urbană proprie, fără administrație, în adevăratul sens al cuvântului, care se autosusținea prin jaf sistematic și un sistem de tributuri. Dacă acesta era un imperiu, atunci un imperiu aveau și geto-dacii în timpul lui Burebista.
Alexandru nu mai pleacă în Asia
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Alexandru cel Mare (336-323 î.H.) |
La fel ca în cazul lui Ginghis-han, întemeitorul imperiului mongol, nu știm cu exactitate unde se află mormântul lui Alexandru cel Mare, cunoscut și drept Alexandru Macedon, una dintre cele mai fascinante personalități istorice. De-a lungul secolelor, numeroși învățați au încercat să identifice locul de odihnă veșnică al acestui ilustru comandant de oști. Însă știm cu certitudine că se află în Alexandria din Egipt, singurul oraș întemeiat de Alexandru care a supraviețuit până-n zilele noastre. Avem această informație de la Suetonius, autor antic ce ne-a lăsat Istoria celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar, pe când se afla în Egipt, Augustus: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»”. Dar și alți autori antici, precum Strabon, Plutarh sau Pausanias ne spun același lucru, Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 î.H.) a fost înhumat în preajma Alexandriei din Egipt. Unde anume? Probabil nu vom ști niciodată, fiindcă din sec. al IV-lea d.H. nu mai avem știri despre locul care atrăgea ”pelerini” ahtiați de măreție.
Darius, un împărat răpus la Dunăre
Autor: Gheorghe Florin Ghețău
Darius I cel Mare negociind cu sciții |
În cele ce urmează, vă voi vorbi de un eveniment care aproape a avut loc pe teritoriul țării noastre și care ar fi putut schimba radical istoria umanității. Probabilitatea ca el să se fi întâmplat este atât de mare, încât merită menționat în această carte, iar impactul său ar fi putut fi imens. Știu, știu! Istoria este doar ceea ce s-a întâmplat și numai despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să vorbim. Însă în momentul în care se ”țese pânza istoriei” în fața celor care iau deciziile se ramifică o multitudine de posibilități, iar cea care se materializează nu este neapărat cea mai probabilă, sau inevitabilă, posibilitate. Este extrem de important să înțelegem cum s-a ajuns să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, dar cel puțin la fel de important este să înțelegem ce s-ar fi putut întâmpla, fiindcă, după o expresie deja celebră, a nu mai puțin celebrului Yuval Noah Harari, ”istoria nu este destin”. Și, dacă rolul istoriei este și acela de a ne oferi experiențe, sfaturi din care putem distila înțelepciune, este vital să înțelegem, mai ales, ce ar fi putut face, mai mult chiar decât ceea ce au făcut înaintașii noștri. În plus, istoria are și un rol moralizator. Critică răul și laudă binele și, din această perspectivă pur pedagogică, nu am vrea ca generațiile viitoare să învețe cum ar fi putut fi evitat răul și împlinit binele? Nu mi-am propus să inventez povești, ci să aduc la lumină posibilități pe care anumite momente istorice chiar le-au luat în calcul. Intenții discutate, dar nematerializate. Acțiuni întru împlinirea cărora s-a lucrat, însă fără succes. Prin acest volum nu pășim din sfera strictă a adevărului istoric în atotcuprinzătorul univers al narațiunii, al literaturii, fiindcă ceea ce veți citi a existat, ca intenție măcar, în mințile truditorilor care au făcut istoria să fie ceea ce este. Și fiindcă, după cum extrem de fericit s-a exprimat Mark Twain, ”istoria nu se repetă, ci face rime”, haideți să vedem niște posibile rime care să rimeze cu epoca actuală.
Războiul de șapte ani (1756-1763)
Bătălia de la Kunersdorff (1759) - una dintre înfrângerile suferite de Frederic al II-lea |
Al Doilea Război Mondial
Ruinele Reichstag-ului (Berlin, 1945) |