Autor: Gheorghe Florin Ghețău
 |
| Alexandru cel Mare (336-323 î.H.) |
La fel ca în cazul lui Ginghis-han, întemeitorul imperiului mongol, nu știm cu exactitate unde se află mormântul lui Alexandru cel Mare, cunoscut și drept Alexandru Macedon, una dintre cele mai fascinante personalități istorice. De-a lungul secolelor, numeroși învățați au încercat să identifice locul de odihnă veșnică al acestui ilustru comandant de oști. Însă știm cu certitudine că se află în Alexandria din Egipt, singurul oraș întemeiat de Alexandru care a supraviețuit până-n zilele noastre. Avem această informație de la Suetonius, autor antic ce ne-a lăsat Istoria celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar, pe când se afla în Egipt, Augustus: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»”. Dar și alți autori antici, precum Strabon, Plutarh sau Pausanias ne spun același lucru, Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 î.H.) a fost înhumat în preajma Alexandriei din Egipt. Unde anume? Probabil nu vom ști niciodată, fiindcă din sec. al IV-lea d.H. nu mai avem știri despre locul care atrăgea ”pelerini” ahtiați de măreție.
În scurta sa domnie, Alexandru cel
Mare a cucerit Imperiul persan. Însă acest lucru nu a fost de ajuns pentru el,
și a continuat să lupte și să avanseze spre, după cum spunea el, ”capătul
lumii”. Voia să fie stăpânul lumii, stăpânul unui singur popor. De aceea a
încurajat osmoza dintre Grecia și Orient, care va da naștere culturii
elenistice. Și peste toate acestea, trebuia să lumineze, precum soarele, el,
unicul și inegalabilul conducător. Ca mulți alții înaintea sa și după el, se
considera vlăstarul zeilor, o personalitate execepțională, unică și,
întâmplător sau nu, chiar a fost altfel. Simplul fapt că-ți rețin atenția cu
povești despre el dovedește cu vârf și îndesat acest lucru.
Alexandu al III-lea al Macedoniei
s-a născut în anul 356 î.H. Tatăl său, Filip al II-lea (359-336 î.H.), a
ridicat regatul Macedoniei la rangul de putere regională. Macedonenii nu erau
considerați cu adevărat parte a Greciei. Ba mulți dintre greci chiar îi
suspectau de barbarie, ceea ce înseamnă că nu erau parte a lumii grecești. Însă
macedonenii se pretindeau greci, iar Filip al II-lea a cucerit Grecia după
bătălia de la Cheroneea (338 î.H.) realizând, în sfârșit, unirea divizatelor
polisuri grecești, prin Liga de la Corint, care îl avea în frunte chiar pe el.
Din această poziție a început să cocheteze cu ideea de a porni împotriva
Imperiului persan. Dar soarta a făcut ca acest plan să fie dus la îndeplinire
de fiul său, Alexandru, deoarece Filip a fost asasinat, în anul 336 î.H., de
Pausanias, una dintre gărzile sale. Mobilul acestei crime nu a fost și cred că
nu va fi descoperit. Însă multă lume a indicat spre Alexandru și mama sa
Olimpia, ca principali beneficiari ai acestei crime.
Dispariția tatălui său l-a propulsat
pe Alexandru, la vârsta de 20 de ani, în fruntea unui regat puternic, gata să
se măsoare, pe câmpul de luptă, cu superputerea acelui moment - Imperiul
persan. Însă trebuie să precizez un lucru pe care s-ar putea să nu-l știi,
cititorule: Stelele s-au aliniat pentru ca Alexandru să-și scrie epopeea prin
”fier și sânge”. Altfel spus, totul a mers din plin, iar Alexandru a avut toate
mijloacele pentru a face ceea ce a făcut. Tatăl său a făcut din armata persană
cea mai formidabilă mașină de luptă a momentului. A inovat creând celebra
falangă macedoneană, care și-a probat eficiența de atâtea ori. Armata moștenită
de Alexandru era compusă din oșteni și generali încercați, care știau meseria
armelor ca nimeni alții. În plus, Grecia era unită, iar Filip i-a dat și un
scop comun: pedepsirea perșilor. Putem spune că Alexandru a primit un proiect
la cheie. Mai mult chiar, Filip i-a oferit fiului său o educație spartană,
deprinzându-l de mic cu efortul și arătându-i tainele unui mare comandant de
oști și i l-a ales pe filosoful Aristotel drept profesor. Așadar, Filip a creat
toate condițiile pentru ca fiul său să reușească. Succesul lui Alexandru este în
mare măsură succesul lui Filip. Pe lângă toate acestea, Imperiul persan nu
traversa cel mai fericit moment al său. După cum am spus deja, stelele s-au
aliniat, dar și Alexandru s-a aliniat cu ele.
În anul 334 î.H., a pornit împotriva
Imperiului persan pe carel-a răpus, în esență, prin trei bătălii: Granicos,
Issos și Gaugamela. Dar nu a fost de-a ajuns pentru Alexandru, care a continuat
să lupte în Asia Centrală și în India, și a fost întors din drum, în cele din
urmă de revolta soldaților săi. Ce sens are să obții bogății fără număr, dacă
nu te poți bucura de ele? Întors la Babilon, Alexandru a murit în anul 323
î.H., în condiții misterioase. Vreo boală necunoscută, abuzul de alcool sau
otrava? Iordanes, scriitor din secolul al VI-lea d.H., despre care vom mai avea
ocazia să vorbim, argumentează în direcția unei mâini criminale spunându-ne că:
”...Alexandru, înainte de a muri la
Babilon, otrăvit de un sfetnic al său...” (Iordanes, Getica, 66). Eu nu aș pune mare preț pe ceea ce spune Iordanes,
deoarece el scrie la peste 800 de ani de la producerea evenimentelor. A
întâlnit informația în cine știe ce sursă obscură și ne-a transmis-o drept
autentică. ”Teoria conspirației” nu e un fenomen inventat de noi.
Dispariția sa a dus la destrămarea
imperiului, cel mai mare de până atunci. Imperiul macedonean a fost o creație
efemeră, distrusă de lupta pentru putere dintre generalii lui Alexandru,
celebrii diadohi, dar și de faptul că Alexandru nu apucase să rezolve
chestiunea succesiunii. Era, totuși, destul de tânăr, ce motive avea să se
ocupe de alegerea unui succesor? Pe patul de moarte, se spune că Alexandru ar
fi lăsat imperiul ”celui mai puternic” dintre generalii săi. Însă nici unul nu
s-a dovedit destul de puternic pentru a ține imperiul unit, ca să nu mai vorbim
de extinderea lui. Decesul lui Alexandru a lăsat imperiul pradă unui grup de
vulturi necrofagi, iar regele macedonean, care și-a construit un renume încercând
să ajungă la capătul lumii, a devenit un personaj de legendă. Toți marii
comandanți militari de după el aveau să se raporteze la realizările sale. Se
spune că aflat în orașul Gades din Hispania, Caius Iulius Caesar ar fi plâns
lângă o statuie a lui Alexandru cel Mare, fiindcă la vârsta sa acesta cucerise
lumea, în timp ce el nu făcuse nimic memorabil. Între anii 114-117 d.H.,
împăratul Traian a luptat cu succes contra parților în Asia și și-a exprimat
regretul că nu era destul de tânăr pentru a repeta isprăvile lui Alexandru cel
Mare.
Poate te întrebi, cititorule, ce
rost au toate aceste informații într-o carte care-și propune să vorbească,
chiar și la modul contrafactual, despre istoria românilor? Ei bine, Alexandru,
înainte să devină cel Mare, în anul 335 î.H. a inițiat o campanie împotriva
tribalilor, populație tracică din nordul Peninsulei Balcanice. Învinși,
tribalii conduși de regele Syrmos se retrag pe o insulă a Dunării, unde primesc
sprijinul geto-dacilor aflați la nord de fluviu. Alexandru alege să-i atace, cu
îndrăzneala-i caracteristică, pe aliații dușmanilor săi. Noaptea, cu ajutorul
unor ambarcațiuni monoxile, Alexandru a trecut Dunărea cu cca. 1500 de călăreți
și 4000 de pedestrași și “...la ziuă
Alexandru a luat-o prin semănături, poruncind pedestrimii să înainteze către
ţinuturile nelucrate, culcând grâul cu suliţele aplecate; iar călăreţii urmau
îndată prin partea de lanuri pe unde înaintase falanga; apoi, când au ieşit din
semănături, Alexandru luă în persoană comanda cavaleriei aşezate la aripa
dreaptă, iar comanda falangei orânduite în careu o dădu lui Nicanor. Geţii,
cari adunaseră o armată de vreo 4000 de călăreţi şi mai bine de 10.000 de
pedestraşi, nu au rezistat însă nici măcar primului atac al călărimii - pentru
că nu se aşteptaseră defel la îndrăzneala lui Alexandru care, fără să facă pod peste
apă, trecuse aşa de uşor, într-o singură noapte, peste Istru, cel mai mare
dintre toate râurile, iară de altă parte şi încheietura falangei era
inspăimântătoare şi atacul cavaleriei irezistibil. De aceea, de la bun început,
ei fugiră către oraşul lor – care era ca la o parasangă (5.5 km) de Istru. Când
însă văzură pe Alexandru aducând în grabă falanga la atac de-a lungul malului,
pentru ca nu cumva pedestraşii să poată fi înconjuraţi de Geţii care ar fi
întins o cursă, iar pe călăreţi înaintând de front, Geţii părăsiră în grabă oraşul lor, care era rău întărit, luând cu ei
călări atâţia copii şi atâtea femei, câte au putut duce caii, şi se îndreptară
spre ţinuturile pustii, cât mai departe de fluviu. Alexandru ia oraşul Geţilor
şi toată prada pe care aceştia o lăsaseră îndărăt, dă apoi prada lui Meleagru şi Filip, să o ducă
spre casă, iar el, după ce dărâmă din temelii oraşul, închină jertfe pe malul
Istrului lui Zeus mântuitorul, lui Hercule şi Istrului însuşi, că nu i-a fost
potrivnic la trecere, şi aduce înapoi, la grosul oastei, în aceeaşi zi, pe toţi
cei cu cari plecase, sănătoşi şi teferi”.
Evenimentele de mai sus au fost relatate de istoricul
roman, de origine greacă, Arrianus în lucrarea Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia (Anabasis Alexandri – lb. greacă), cel mai important izvor antic
despre faptele lui Alexandru cel Mare. Se pare că sursa primară ar fi fost
chiar generalul Ptolemaios Lagos, viitorul rege al Egiptului elenistic, martor
ocular la aceste fapte. Din relatarea lui Arrianus reiese că geto-dacii erau
superiori din punct de vedere numeric. În altă ordine de idei, sunt anumite
momente când chiar și cea mai puternică armată este extrem de vulnerabilă. De
pildă, la trecerea unui important curs de apă curgătoare, sau atunci când
traversează un defileu, ori o zonă puternic împădurită. Multe victorii
răsunătoare au fost obținute profitând de aceste aspecte. Mihai Viteazul a
zdrobit ariergarda otomană la Giurgiu (17-20 octombrie 1595), întrucât turcii
au fost surprinși în timp ce erau angrenați în traversarea Dunării. În Bătălia
de la Posada, 9-12 noiembrie 1330, maghiarii conduși de regele Carol Robert de
Anjou, au fost atacați de români într-un defileu al munților Carpați, încă
neidentificat, ca să nu mai vorbim despre felul în care au fost zdrobite trei
legiuni romane conduse de Varus, de către germanii lui Arminius, în pădurile de
la Teuttoburg (9 d.H.). Acestea fiind spuse, să ne imaginăm că geto-dacii ar fi
avut iscoade pe malul Dunării și ar fi atacat armata lui macedoneană în timp ce
aceasta traversa, în plină noapte, Dunărea. În acel moment nu sunt toate
efectivele la dispoziția comandantului, nu se poate realiza dispozitivul de
luptă și se instituie panica. Se prea poate ca temerarul Alexandru să se fi
aflat printre primii care au ajuns pe malul nordic. Nu e greu de crezut că
avangarda macedoneană ar fi fost zdrobită, iar regele macedonean ar fi putut
pieri în luptă cu geto-dacii pe malul stâng al Dunării. La fel de bine,
macedonenii puteau fi surprinși când treceau Dunărea îndărăt. Știm doar că
geto-dacii aveau foarte mulți călăreți, iar un contraatac la momentul oportun
ar fi putut fi fatal pentru Alexandru și camarazii săi de arme.
Un asemenea scenariu ar fi schimbat din temelii istoria
lumii. Alexandru ar fi fost un regișor obscur, cu o domnie extrem de scurtă
(336-335 î.H.), pe care niciun manual de istorie nu s-ar fi obosit s-o
amintească. Imperiul persan ar mai fi trăit câteva secole sau ar fi dispărut
din cauza conflictelor interne, ori s-ar fi confruntat, în cele din urmă, cu
puterea în ascensiunea a Imperiul roman. Nu ar fi existat cultura elenistică,
nici puzderia de regate elenistice desprinse din trupul Imperiului macedonean.
Desigur, fapta geto-dacilor nu le-ar fi adus acestora vreo glorie, fiindcă
Alexandru nu era încă ”Mare”. Deci, uciderea în luptă a unui rege oarecare nu
te aureolează.
În loc de încheiere, ar trebui să încercăm să răspundem
la următoarea întrebare: Ar fi fost lumea mai bună fără Alexandru cel Mare? Iar
răspunsul meu este categoric DA. Alexandru al III-lea al Macedoniei ne-a lăsat
în urmă o poveste bună, fascinantă, interesantă și cam atât. Cultura elenistică
ar fi putut foarte bine să fi apărut prin desele contacte dintre Grecia și
Orient și, chiar dacă nu ar fi apărut, pierderea nu ar fi fost chiar atât de
mare. Ca orice cuceritor, marșul lui Alexandru prin Asia a lăsat în urmă
hecatombe, distrugeri și suferințe greu de imaginat. Făcând abstracție de mitul
care ne fascinează, Alexandru trebuie înscris în galeria marilor criminali din
istorie. Arborele gloriei militare este însetat de sânge. La fel putem gândi și
despre Napoleon Bonaparte, precum și despre multe alte figuri istorice de seamă.
Opera justifică distrugerile, scopul scuză mijloacele? În final, imperiul
macedonean, dar și cel napoleonian, nu au supraviețuit creatorilor lor și s-au
prăbușit ca niște castele din cărți de joc. Dar prăbușirea în sine a fost
zgomotoasă, ca să nu spunem sângeroasă. Da, se prea poate ca, din perspectiva
celor care au murit în campaniile marelui Alexandru, dispariția acestuia la
nord de Dunăre să fi fost un mare bine. Dar, din păcate, nu vom ști niciodată
cum ar fi fost, însă ne putem gândi cum ar fi putut fi dacă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu