Asasinarea lui Traian

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Bust al împăratului Traian

Din moment ce vorbirăm atât de mult despre daci și romani și am pomenit porecla, să-i zicem supranumele, după care e cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen, ”dacofagi”, cu referire la cei care-i disprețuiesc pe dacopați și, pe cale de consecință, pe daci. Dacă exaltata tabără pro-daci are un nume, ar trebui să aibă un nume și radicala tabără contra. Cu alte cuvinte, mâncătorii de daci. Așa ar fi corect.

            Acestea fiind spuse, cred că a venit momentul să fac o mărturisire. Cândva, cu ocazia zilei de 1 aprilie, am scris o mică postare pe facebook, în ton ”dacopat”, doar penrtu a vedea reacția celorlalți. Așa, ca să ai ce citi într-o doară, îți dau și ție, cititorule, șansa de a avea parte de o scurtă lectură trivială: ”Mă miră nespus faptul că nimeni nu a remarcat până acum un mare adevăr, cultura materială și spirituală a aztecilor este extrem de asemănătoare cu cea a dacilor. Celebrul Draco/Dracon, stindardul de luptă al dacilor, care era compus dintr-un cap de lup și un corp de șarpe, seamănă izbitor cu QUETZALCOATL (șarpele cu pene), zeul suprem al aztecilor. Draco-ul geto-dac ne trimite cu gândul la o unitate indisolubilă între teluric și celest, la fel ca și ”șarpele cu pene”. Oare ar fi așa de incredibil, de necrezut, să ne ducem cu gândul la faptul că, de ce nu, aztecii erau un trib geto-dac care a străbătut Asia, după care a trecut strâmtoarea Bering în America, pentru ca în cele din urmă să poposească în America Centrală, unde a ridicat un uimitor imperiu distrus de conchistadorii spanioli? Ca și geto-dacii, aztecii erau maeștri în prelucrarea aurului. Decăderea geto-dacilor a fost produsă de pofta de aur a romanilor, iar tot aurul i-a distrus și pe frații lor de peste Atlantic, aztecii. Pe de altă parte, aztecii trimiteau mesageri către Quetzalcoatl așa cum trimiteau și geto-dacii către Zamolxis, prin sacrificii umane. Uimitor, nu-i așa?”

            Dar revenind la conflictul dintre Decebal și Traian, să menționăm faptul că acesta s-a reluat în anul 105 d.H., 100% din cauza dacilor, ne zice Cassius Dio. ”Când i s-a adus la cunoștință faptul că Decebal nu respectă termenii tratatului, că își face provizii de arme, că primește transfugi, că-și reface fortărețele, că trimite solii la popoarele vecine, că face pustiiri în țările care fuseseră mai înainte împotriva lui, că ocupase niște ținuturi de ale iazygilor, pe care Traian refuzase să le dea înapoi, când aceștia le cerură, atunci senatul îl declară pentru a doua oară pe Decebal inamic al Romei și-l însărcină pe Traian să facă război în persoană și nu prin generalii săi.”(Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII -10)

            Avem mai sus o mostră de istoriografie partizană, o viziune pur romană asupra evenimentelor. Oare romanii nu continuau pregătirile de război, nu-și întăreau pozițiile în Dacia? Ce a dedus, de exemplu, Decebal din faptul că romanii au construit un pod de piatră la Drobeta? Nu e la mintea cocoșului că romanii indicau că nu au de gând să plece. Podul avea, în primul rând, un rol militar facilitând trecerea trupelor romane de pe un mal pe celălalt al Dunării. Poate că Decebal a intenționat să respecte pacea, poate nu, dar nu avem nici un motiv să credem că romanii nu au continuat să se pregătească pentru a da lovitura de grație Daciei. Astfel, ce putea face Decebal, să asiste impasibil la acumularea de forțe romane care indica un nou război? Să accepte în cel mai fatalist mod cu putință anihilarea statului său? Nu, a ales calea rezistenței până la capăt. Anii 103-104 reprezintă o perioadă interbelică, fapt înțeles chiar din anul 102 d.H. de ambele părți. Nimic nu ne lasă să credem faptul că romanii s-au mulțumit cu ceea ce au obținut și, mai mult, nu ne e foarte clar de ce au vrut pacea, dacă nu fiindcă erau epuizați și voiau să se refacă pentru a relua ofensiva în cel mai scurt timp cu putință. Tocmai caracterul inevitabil al unui nou război daco-roman l-a determinat pe Decebal să încalce termenii tratatului. Din această perspectivă, lui Decebal nu-i revine în mod exclusiv vina declanșării celui de-al doilea război, după cum ne lasă să credem istoricul roman.

            Iată ce trebuia să înțeleagă un cetățean roman care întâlnea în timpul lecturilor sale și citatul asupra căruia ne-am aplecat atenția, dragă cititorule: ”Dând dovadă de foarte multă mărinimie, fiind un om drept și corect până la ultimele consecințe, Traian a acceptat să încheie pace cu dacii. Dar, trădători din fire, aceștia nu au respectat pacea generoasă care le-a fost acordată și au încălcat în mod fățiș termenii tratatului pregătindu-se de război. Neavând încotro, senatul i-a cerut lui Traian să declanșeze un nou război, contra unui inamic perfid, care nu știe să se țină de cuvânt.”Dar după cum bine știi, cititorule, în orice chestiune există cel puțin trei variante, în cazul de față, varianta romană, varianta dacilor și, desigur, adevărul. Deoarece ne lipsește varianta dacilor și o avem doar pe cea a romanilor, nu putem decât să speculăm cu privire la adevăr.

            Mergând mai departe pe firul disecției citatului reprodus, să vorbim și despre teritoriul pe care Cassius Dio pretinde că Decebal l-ar fi ocupat de la iazygi, neam de origine sarmatică, aflat în relații bune cu romanii, care locuia între Dunăre și Tisa. Cel mai probabil, teritoriul invocat de istoricul roman a aparținut geto-dacilor, dar a fost însușit de iazygi, care au profitat de dificultățile dacilor. Decebal l-a luat înapoi prin forța armelor, gest oarecum firesc, dar nu și din perspectiva romanilor, fiindcă iazygii, pare-se, le erau aliați. În cazul de față, iazygii au jucat față de Dacia, rolul pe care pe care l-au jucat numizii față de Cartagina, în intervalul 201-150 î.H., perioada interbelică dintre al doilea și al treilea război punic. Massinissa, regele Numidiei, îi provoca în mod frecvent pe cartaginezi, iar când aceștia au răspuns militar deselor incursiuni numide, Roma le-a declarat război. Cam așa a pățit și Decebal. Iazygii pătrund pe teritorii geto-dace, Decebal recuperează ceea ce a pierdut, iar romanii îl acuză că nu respectă tratatul, fiindcă iazygii le sunt aliați. Mai mult, Cassius Dio ne lasă să înțelegem că, în cele din urmă, Traian nu le-a dat înapoi iazygilor teritoriul în litigiu, ci l-a atașat Imperiului roman. Deci cine e perfid? Traian îl acuză pe Decebal că a luat un teritoriu de la iazygi, care nici măcar nu era al iazygilor, iar după înfrângerea dacilor îl păstrează pentru sine.

            Din titlul acestui capitol se poate constata că ar trebui să vorbim despre asasinarea lui Traian. Și asta vom și face în cele ce urmează, căci același Cassius Dio ține să ne spună că: ”Decebal fu biruit prin forță, dar a fost foarte aproape să-l omoare prin viclenie și înșelăciune pe Traian. Căci a trimis în Moesia niștre dezertori însărcinați să-l ucidă, fiindcă el era întotdeauna accesibil, iar atunci cu atât mai mult din cauza nevoilor războiului, primea pe oricine voia să-i vorbească. Însă complotul a eșuat, fiindcă unul dintre ei, trezind bănuieli a fost arestat și torturat, și a dat în vileag toată povestea.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII -11)

            Încă o dată recunoaștem stilul unei viziuni pur romane prin referirea la ”viclenie și înșelăciune”. Păi cum altfel se poate comite un asasinat dacă nu prin viclenie și înșelăciune? Viclenia și înșelăciunea fac parte din arsenalul oricărui războinic. Oare prea onorabilul Traian ar fi ezitat să-l asasineze pe Decebal dacă ar fi avut ocazia? Cu siguranță nu. În orice caz, nu putem decât să-l admirăm pe Decebal că a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a obține un cât de mic avantaj într-o confruntare asimetrică. Dar dacă acest complot ar fi reușit, pentru Decebal s-ar fi creat o situație interesantă. Problema succesiunii nefiind rezolvată, ar fi putut izbucni un război civil, întrucât mulți generali ar fi putut pretinde purpura imperială. Roma, la fel ca în anul 89 d.H., ar fi solicitat o pace urgentă și, cine știe, poate la fel ca Burebista, Decebal s-ar fi putut alia cu una dintre taberele aflate în conflict devenind un fel de arbitru al scenei politice romane. Din nefericire pentru Decebal, și acest plan a fost zădărnicit.

            Nu pot pune capăt acestui capitol fără să amintesc o ultimă încercare disperată prin care Decebal a încercat să întoarcă sorții războiului în favoarea sa. Din câte ne putem da seama, Decebal a trimis o solie la regele parților, Pacorus al II-lea, prin care încercat să-l înduplece să-i atace pe romani. Un asemenea gest ar fi deschis un nou front pentru romani, care ar fi fost obligați să lupte pe două fronturi, iar parții erau inamici mult mai redutabli decât dacii. Planul nu i-a reușit întrucât Pacorus al II-lea (78-110 d.H.) a păstrat pacea. Dacă ar fi trăit destul, regele parților s-ar fi căit pentru decizia luată, fiindcă în anul 114 d.H. Traian a pornit contra parților cărora le-a administrat o înfrângere severă. Dar istoria a mai văzut asemenea situații. Să vorbim măcar de faptul că în Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler s-a chinuit să-i atragă pe japonezi în războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru a deschide un al doilea front anitsovietic, în Extremul Orient. Japonia a refuzat cu obstinație avansurile liderului nazist, dar după căderea celui de-al Treilea Reich, în mai 1945, sovieticii au atacat Japonia pentru a-și sprijini aliații americani. Iată cum au ajuns japonezii să suspine după insulele Kurile.

            Știrea despre planurile lui Decebal ne parvine dintr-o scrisoare trimisă împăratului de către unul dintre cei mai importanți colaboratori ai săi, Pliniu cel Tânăr. Din cuprinsul acesteia aflăm, printre altele, că: ”... ostașul Apuleius din postul de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus, fiind reținut cu forța de brutarii Maximus și Dionysus, cărora le închiriase munca sa, s-a refugiat la statuia ta și, după ce a fost dus în fața autorităților, a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximsu, că a fost luta prizonier în Moesia de către Susagus și că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus,  regele parților.”

            Consider potrivit să închei acest capitol printr-un nou arc peste timp. Și Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a încercat o manevră similară, luând contact cu hanul azer Uzun Hassan, pentru a crea o alianță antiotomană.