Caligula

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Împăratul Caligula (37-41 d.H.)

”Gaius și-a revărsat smintita lui cruzime nu numai asupra iudeilor care locuiau în Ierusalim și în ținuturile megieșe, ci și împotriva tuturor celor care cutreierau pământul și mările, de-a lungul și de-a latul Imperiului roman, umplându-l cu nenumărate nenorociri de care nu mai auzise nimeni până atunci. […]Aducea cavalerilor înjosiri și-i îndepărta din funcțiile lor, îi priva de viață și bani, țelul urmărit prin uciderea lor fiind de regulă jefuirea averilor pe care le dețineau. Vizita adesea mai ales templul lui Jupiter, denumit Capitolinul, cel mai vestit dintre toate sanctuarele, cutezând să se proclame fratele lui Jupiter. Și alte fapte ale sale dovedeau că era aproape nebun.” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 495)

            Flavius Josephus (37-100 d.H.), istoric de origine iudaică, avea toate motivele să-l deteste pe Caligula, al treilea împărat roman. El a vrut să pună o statuie de a sa în Templul din Ierusalim. Ceea ce pentru iudei, monoteiști fervenți, era un sacrilegiu de proporții cosmice. Dar indiferent de motivele care l-au determinat pe Josephus să fie atât de acid la adresa lui Caligula, nu putem să nu remarcăm faptul că a fost în asentiment cu Tacitus și Suetonius, celelalte două surse importante despre viața lui Caligula. Ciudată uniune de vederi. Triada Josephus-Tacitus-Suetonius are pentru Caligula un verdict clar și concis, un criminal nebun. Oare așa să fi fost?

            Gaius Iulius Caesar Germanicus, s-a născut la 12 august 12 d.H. Era fiul lui Germanicus, cel care a dispărut de pe scena istoriei într-o manieră atât de suspectă. Tiberius a murit în anul 37 d.H. fără să fi rezolvat problema succesiunii, iar Caligula (poreclă acordată de soldații tatălui său, care înseamnă cizmuliță), cu sprijinului lui Macro, praefectul praetoriului, a rezolvat chestiunea în avantajul său. Venirea sa la putere a fost ovaționată de toată lumea, fiindcă imensa popularitate a tatălui său nu a fost erodată de timp și a intrat în mod firesc în capitalul său de imagine. Cum Tiberius era urât cam de toată lumea, iar decesul său a bucurat pe toată lumea, urcarea pe tron a unui principe tânăr, dintr-o familie ilustră, dragă mulțimii, nu putea să nu anunțe vremuri fericite. Însă, pentru Macro, sprijinul său de nădejde, situația nu a fost prea bună, în anul 38 d.H., acesta a fost obligat să se sinucidă. Caligula a înțeles ceva din povestea dintre Tiberius și Seianus, iar Macro avea deja destul de multă putere. Din moment ce l-a făcut pe el împărat, putea să facă și pe altcineva. Soarta lui Macro pare să fi fost pecetluită de un calcul rece, nu de o dorință criminală.

            Însă, din motive insuficient clarificate, Caligula nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. În primul rând, spre deosebire de mizantropul Tiberius, a fost mână spartă nenorocind finanțele imperiului. Ceea ce pare să confirme spusele lui Josephus, cu privire la jefuirea averilor oamenilor iluștri. Împăratul avea nevoie de bani, mulți și repede. În timpul său fiscalitatea a devenit destul de apăsătoare, din aceeași nevoi de bani. Suetonius ne indică faptul că noul împărat știa să se facă iubit de popor prin numeroase acte de binefacere, care, desigur, erau și foarte costisitoare. Adică a ales să conducă într-un stil opus celui lui Tiberius, oferind numeroase jocuri cu gladiatori. În plus, s-a lansat într-un amplu program edilitar, dar scurta sa domnie l-a împiedicat să-l ducă la bun sfârșit.

            ”Până aici am vorbit despre el ca despre un principe. Ce rămâne să fie spus ni-l indică mai mult ca un monstru decât ca un om. Și-a asumat o serie de titluri, precum ”Conștiinciosul”, ”Piosul”, ”Copilul taberelor, părintele soldaților” și ”Cel mai mare și mai bun Caesar”. După ce a auzit câțiva regi, care au venit în oraș pentru a-l onora, vorbind între ei la masă despre originile lor ilustre, a strigat cât a putut de tare: «Să fie un singur principe, un singur rege.»” (Suetonius, p. 185) Același Suetonius ne spune că acest împărat a avut relații incestuoase cu cele trei surori ale sale. A avut patru soții: Iulia Claudia, Livia Orestilla, Lollia Paolina și Milonia Caesonia. Livia Orestilla, spune Suetonius, trebuia să se căsătorească cu un anume Caius Piso, dar, Caligula, care era prezent la nuntă a cerut ca mireasa să fie dusă în casa sa. Și Lollia Paolina a fost luată de lângă soțul ei. După o vreme a repudiat-o și i-a interzis să mai aibă orice fel de legături trupești. Cel mai atașat a fost de Caesonia, care, ”...nu era nici frumoasă, nici tânără…” (Suetonius, p. 187). A luat-o de soție în ziua în care aceasta i-a născut o fiică, Jullia Drusilla. Despre acest fericit eveniment Flavius Josephus ne spune următoarele: ”Nebunia lui Gaius a mers atât de departe încât atunci când i s-a născut o fată, s-a dus cu ea pe Capitoliu și a pus-o pe genunchii statuii, spunând că odrasla este a lui și a lui Jupiter, căci amândoi au dreptul paternității și rămâne de văzut care dintre ei deține superioritatea.” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 496)

            Relatările despre el abundă în informații grotești, crime, asasinate, jafuri, abuzuri sexuale, bahice și culinare. Relațiile cu senatul au devenit extrem de rapid conflictuale. Secătuirea vistieriei, după cum am precizat deja, l-a determinat să caute noi surse de bani: confiscarea unor averi, impozitele noi și împovărătoare și chiar jocurile de noroc la care era foarte norocos. Oricine juca cu el pierdea sume mari, dacă nu dorea să-și piardă viața. Era îndrăgostit de zaruri, care îl răsplăteau cu numerele dorite, fie că erau măsluite, fie că oricum nu conta. S-a spus că, în disperare de cauză, a transformat palatul imperial într-un lupanar. Dar, din motive pe care doar el le-ar putea elucida, reușea mereu să cheltuiască mai mult decât strângea.

            Disprețul său față de senatori s-a manifestat în diferite feluri, dar cel mai cunoscut mod a fost acoperirea cu onoruri și atenții a calului său favorit, Incitatus. ”În ziua de dinaintea jocurilor Circensiene, obișnuia să-și trimită soldații pentru a face liniște în cartiere, fiindcă odihna calului său Incitatus nu trebuia tulburată. Pentru acest animal favorit, în afară de un grajd din marmură, o iesle din fildeș, interior din purpură și o diademă bătută cu pietre scumpe, a ordonat să se construiască o casă deservită de un alai de sclavi, mobilată somptuos, pentru inaugurarea căreia a invitat multă lume la masă în numele calului. Se spune că intenționa să-l numească pe Incitatus consul.” (Suetonius, p. 205) Cassius Dio, autor care a scris la circa două sute de ani după aceste evenimente, ne-a lăsat de asemenea o relatare despre acest cal celebru. ”Pe unul dintre cai, pe care l-a numit Incitatus, l-a invitat la masă, unde i-a oferit orz amestecat cu grăunțe din aur și a băut vin în sănătatea sa din pocale de aur. A jurat credință Spiritului păzitor și Norocului călăuzitor al acestui animal și, în plus, a promis să-l facă chiar consul. Ceea ce ar fi făcut cu siguranță, dacă ar fi trăit suficient de mult.” (Cassius Dio, p. 940)

            În ce ne privește, suntem dispuși să vedem în acest gest mai mult o formă de parodiere a senatului, o declarație politică pentru popor, fiindcă împăratul era în conflict cu senatul. Senatorii sunt mai proști decât caii. Ori, până și un cal poate fi senator sau consul. Și mai bine, oricine, chiar și un cal, poate fi senator, deci, pe ce bază își arogă senatul atâta importanță? Compromiterea senatorilor în ochii vulgului este o explicație mai potrivită, credem. Istoria a reținut întâmplarea ca dovadă a unei nebunii exemplare, sau ca pe o excentricitate care vine la pachet cu puterea nelimitată. Dar pare mai degrabă doar un episod într-un război pe care mai toți împărații l-au purtat cu senatul, cea mai veche și mai ilustră instituție romană. Împăratul a dispus executarea multor senatori, prin urmare, trebuia ca poporul să înțeleagă că această instituție este demnă de tot disprețul, incapabilă să conducă și merita din plin tratamentul la care era suspusă. Dar, cine știe, poate Caligula chiar era doar un nebun.

            În orice caz, iubirea lui Caligula pentru acest demn reprezentant al speciei cabalinelor, a aprins imaginația generațiilor următoare. Faptul a fost și este citat ca o năzbâtie și este invocat ori de câte ori liderii politici se comportă anapoda. Și cu toții știm, cât de rar se comportă politicienii anapoda. De pildă, remarcabilul epigramist român, Păstorel Teodoreanu, ne-a lăsat următoarele nemuritoare versuri, adresate liderului comunist Petru Groza:

”Caligula imperator

A făcut din cal senator!

Domnul Groza, mai sinistru,

A făcut din bou - ministru!”

            Politica sa externă a fost haotică și a creat destule probleme pe care a trebuit să le rezolve succesorul său. După cum am menționat, aproape a dinamitat relațiile cu Iudeii de dragul amplasării unei statui care-l reprezenta în Sfânta Sfintelor. Însă a fost convins să renunțe la acest plan. Pe de altă parte, a avut o tentativă de a invada Britania, care s-a soldat cu un eșec răsunător. În final, a dispus executarea, în anul 40 d.H., a vărului său, Ptolemeu (20-40 d.H.), rege al Mauretaniei, regat clientelar situat în nordul Africii, acolo unde se află astăzi statele Algeria și Maroc. Mauretania era cel mai bogat și puternic regat aflat în sfera de influență romană, la acel moment. Motivele acestei execuții sunt neclare, dar au fost emise multe ipoteze precum: invidia, eterna nevoie de bani, implicarea regelui african într-un complot contra principelui sau creșterea puterii acestui regat până la punctul în care putea deveni o amenințare pentru romani. În orice caz, acest descendent al lui Marcus Antonius, a fost invitat la Roma unde a fost primit așa cum merită un cap încoronat și a fost asasinat, așa cum merită un trădător. De asemenea, nu e clar dacă Ptolemeu a fost invitat la Roma pentru a fi ucis, sau Caligula a decis că e mai bine să-l suprime după ce acesta a ajuns în cetatea eternă. În orice caz, acest asasinat a aprins scânteia unei puternice revolte antiromane în Africa de nord. Așadar, o politică externă bazată mai mult pe impulsurile împăratului decât pe calcule mature.

            Având în vedere blestemățiile înșirate până acum, nu e de mirare că împotriva lui Caligula au apărut mai multe comploturi. Dintre acestea, Flavius Josephus ne vorbește de trei conjurații puse la cale de Aemilius Regulus, Cassius Chaerea, tribun al gărzilor praetoriene, și Annius Minucianus. Motivațiile acestora erau diverse: răzbunarea, frica de a nu fi următoarele victime ale furiei Caesarului și, în cazul lui Chaerea, dorința de libertate, restaurarea Republicii și recâștigarea demnității personale șifonate de Caligula. (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 497) Cel din urmă a acționat la 24 ianuarie 41 d.H. În timp ce venea de la un spectacol de teatru s-a abătut printr-o galerie a palatului pentru a ajunge la camerele de baie. Era așteptat de un grup de copii din Asia, de origine nobilă, care doreau să cânte și să danseze pentru el. În această galerie a fost interceptat de către Chaerea și alți conspiratori. Chaerea a dat prima lovitură, după care ceilalți l-au măcelărit. ”Trupul neînsuflețit al lui Gaius zăcea astfel întins pe pământ, acoperit de răni numeroase. După înfăptuirea atentatului, Chaerea și tovarășii lui au înțeles că nu se mai puteau întoarce teferi, alegând calea pe care veniseră, căci își dădeau seama de gravitatea crimei lor (nu era o nimic toată să ucizi un împărat pe care poporul îl iubea nebunește și oștenii voiau să-l răzbune nu fără vărsare de sânge).” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 508)

            Suetonius ne indică două modalități în care a fost realizat acest asasinat. Una dintre ele confirmă cele relatate de Josephus, iar cealaltă ne arată faptul că împăratul a fost ucis în timp ce vorbea cu băieții veniți din Asia. ”Unii spun, că în timp ce vorbea cu băieții, Chaerea a venit în spatele său și i-a aplicat o puternică lovitură de sabie în gât.” (Suetonius, p. 207) După care, au intervenit și ceilalți conspiratori. Cu toate inadvertențele, un lucru este clar, Caligula a fost asasinat de Chaerea și de alți conspiratori. Dar, ”După  primele zgomote și strigăte, purtătorii de lectică au venit înarmați cu prăjinile lor pentru a-l apăra, și, imediat după aceștia, au apărut gărzile germane, care au ucis câțiva dintre asasini și, de asemenea, niște senatori care nu au avut nimic de a face cu asasinatul.”(Suetonius, p. 207)

            Relatările de mai sus ne lasă să întrevedem niște aspecte ciudate. Poporul îl iubea nebunește, iar soldații, nu puțini, îi erau loiali. Având în vedere că vorbim despre împăratul în cârca căruia s-au pus cele mai absurde fapte, nu putem să nu punem un pic la îndoială așa-zisa lui demență. Că a fost vinovat sau nu, de faptele care i se impută, cert e că a avut parte de o moarte violentă, care și-a întins umbra și asupra familiei sale fiindcă: ”Soția sa Caesonia a murit odată cu el, fiind înjunghiată de un centurion, iar fiicei sale i-a fost zdrobit capul de un perete.” (Suetonius, p. 208) Totodată, ”Toți cei care erau de față și-au amintit vorbele pe care odată le-a aruncat mulțimii: «Cât de mult îmi doresc să ai un singur gât!», însă i s-a demonstrat extrem de clar că el avea un singur gât, în timp ce ea avea multe mâini.”(Cassius Dio, p. 956) Cât despre trupul său, facem mențiunea că a fost incinerat de surorile sale care l-au depus în Mausoleul lui Augustus.

            Așa a sfârșit Caligula, cel pe care istoria l-a reținut drept prototip al împăratului nebun. A fost primul împărat ucis de către soldații săi. El deschide lunga listă a împăraților romani care au pierit de săbiile celor care trebuiau să-i apere. Deși ne-am pus un pic în rolul avocatului diavolului, dovezile împotriva lui sunt copleșitoare, cel puțin, până în momentul de față. Totuși, am putea să ne gândim, măcar un pic, la faptul că acum, ca și atunci, publicul este avid de senzațional, de șocant. Nu este aceasta rețeta succesului, pentru o carte sau un film? Oare nu au încercat istoricii care ne-au parvenit să devină populari prin acest artificiu? Să fi trecut ei proba timpului grație adevărului pe care l-au proslăvit sau pentru picanteriile pe care ni le-au servit?