Autor: Gheorghe Florin Ghețău
 |
| Sinuciderea lui Decebal - detaliu de pe Columna lui Traian |
În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât ”imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, dar și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez în acest sens Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de Imperiul roman din sec. I î.H. până în sec. al V-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune. Regatul lui Decebal (87-106 d.H.), dacă tot suntem pe tărâmul alunecos al istoriei contrafactuale, ar fi putut avea o viață lungă și prosperă. Sub protecția Romei, s-ar fi putut chiar extinde în dauna populațiilor barbare vecine. Dar nu a fost să fie așa, întrucât: ”După un lung interval de timp, în timpul Domniei împăratului Domițian, goții (de fapt geto-dacii n.n.) temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care îl încheiaseră mai înainte cu alți împărați și au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldații romani și pe comandanții lor.” (Iordanes, Getica, 76)
Mai vechea noastră cunoștință
Iordanes ne lasă să vedem următorul tablou: 1. Între daci și romani existase o
lungă perioadă de pace; 2. Acea pace se baza pe un tratat încheiat și reînnoit
de împărații anteriori; 3. Dacii primeau bani (subsidii) pentru a păstra
prietenia cu romanii, fapt indicat de menționarea lăcomiei lui Domițian; 4.
Dacii au comis nesăbuința de a provoca, în mod gratuit, un conflict cu o
superputere aflată în coastele lor. Nu e foarte clar de ce au simțit nevoia să
sfideze Roma, dar cu certitudine a fost un gest necugetat. Poate au simțit
slăbiciunea momentană a Romei sau au înțeles că Domițian nu era tocmai un mare
general? În orice caz, calculul a fost eronat, domnia lui Domițian, ca și
slăbiciunea Romei erau chestiuni de moment, însă dușmănia imperiului, după cum
s-a văzut, avea să dureze și s-a dovedit fatală statului geto-dac. Păstrarea
păcii și eventuale negocieri erau singurele opțiuni viabile pentru daci, dar au
ales să dezgroape securea războiului în iarna anilor 85/86 d.H.
Reacția romană nu s-a lăsat mult
așteptată. Domițian a sosit la Dunăre, iar regele Duras, autorul gafei care a
atras mânia romanilor, a făcut un pas în spate cedând tronul lui Decebal. Când
anume s-a produs tranziția, nu știm și probabil nu vom ști niciodată, dar cu siguranță cândva între iarna anilor 85/86
și anul 87. Nici despre originile ultimului rege geto-dac nu știm mai multe.
Cert e că Decebal a înțeles gravitatea situației, ceea ce ne îndreptățește să
credem, conform istoricului Constantin C. Petolescu, că cedarea tronului de
către Duras a fost de fapt o pedeapsă pentru cel care a pus în pericol regatul.
Această viziunea este susținută de relatarea lui Cassius Dio despre desele
cereri de pace venite din partea lui Decebal, ignorate de Domițian. ”Find învins de marcomani și pus pe fugă,
trimise în grabă soli lui Decebal, regele dacilor, invitându-l să încheie un
tratat pe care el mai înainte îl refuzase, deși îl ceruse de mai multe ori.” (Cassius
Dio, Istoria romană, LXVII -7)
Romanii au atacat în anul 87 d.H.,
sub conducerea lui Cornelius Fuscus, dar au fost învinși. Umilința a fost cu
atât mai mare cu cât însuși Cornelius Fuscus a rămas pe câmpul de luptă, iar
Legiunea a V-a Alaudae a fost distrusă. În anul următor, romanii au reluat ofensiva,
iar în fruntea armatelor se afla Tettius Iulianus, care a obținut
victoria. În pofida acestui fapt, un nou
conflict militar necesita atenția împăratului, care s-a văzut nevoit să ceară
pace. Pacea încheiată în anul 89 d.H. a fost foarte avantajoasă pentru Decebal,
care primea importante sume de bani, meșteri și redevenea aliat al Imperiului
roman.
Confruntările din anii 87-88 d.H. ne
oferă o imagine clară despre viziunea strategică a lui Decebal. Respingerea
ofertelor de pace inițiale l-a determinat pe regele geto-dac să trimită: ”...din nou solie, în bătaie de joc, spunând
că va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui
Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal
spunea că va duce mai departe războiul și că romanii vor avea de îndurat mari
nenorociri.” (Cassius Dio, Istoria
romană, LXVII -6) Vedem, prin urmare, o excelentă mostră de război
psihologic. Văzând că romanii sunt fermi să răzbune atacul neprovocat de pe
vremea lui Duras, Decebal a ales calea sfidării, pentru a-l înfuria pe
grandomanul Domițian, dar și pe generalii din jurul său. Cererile de pace
păreau să le indice romanilor slăbiciunea, iar ultima ofertă de pace, voit
jignitoare, a umplut paharul mâniei ceea ce, înclin să cred, i-a făcut să fie
neglijenți. Aceasta ar fi, în viziunea mea, una dintre cauzele succesului
geto-dac din anul 87. Nu știm cum a procedat Decebal imediat după victoria din
anul 87, dar mișcarea inteligentă ar fi fost să trimită o nouă ofertă de pace,
în termeni rezonabili. Sunt mari șanse să obții pacea atunci când ești
victorios. Dar cine știe, poate că așa a și procedat, fără să fie luat în seamă
de un împărat orbit de furie. Evident, prin afirmațiile de mai sus am pășit pe
nisipurile mișcătoare ale speculației. În definitiv, e o carte de istorie
contrafactuală, unde totul este posibil.
În siajul ideii că Decebal a fost un
comandant de oști genial se poate înscrie și faptul că l-a indus magistral în
eroare pe Tettius Iulianus (88 d.H.). ”Decebal
temându-se ca nu cumva romanii, încurajați de această victorie, să pornească
asupra reședinței sale, tăie arborii de primprejur și pe trunchiuri puse arme,
pentru ca romanii temându-se că sunt soldați, să se retragă; ceea ce s-a și
întâmplat”. (Cassius Dio, Istoria
romană, LXVII -10) E o excelentă aplicare a unui clasic dicton militar: ”Când ești slab, simulează tăria, când ești
tare, simulează slăbiciunea”.
Domițian a dispărut din fruntea
imperiului, în anul 96 d.H., asasinat de niște complotiști printre care se
număra chiar și soția sa, după anumite informații. Imediat după dispariția lui
Domițian, Senatul l-a proclamat împărat pe Marcus Cocceius Nerva, un senator în
etate și fără urmași. El a fost mai mult o soluție de tranziție. Cea mai mare
realizare din scurta sa domnie (96-98 d.H.) a fost adoptarea generalului Marcus
Ulpius Traianus, care a devenit împărat în anul 98 d.H. Noul împărat părea
decis că elimine amenințarea geto-dacă fiindcă: ”După ce zăbovi un timp la Roma, Traian întreprinse o expediție contra
dacilor. Cugeta la cele săvârșite de aceștia și era coplești când se gândea la
sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea
apoi că îngâmfarea și puterea dacilor sporesc necontenit.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII -6)
Citatul de mai sus divulgă clar
cauzele care l-au determinat pe Traian să rupă pacea, mai degrabă armistițiul,
din anul 89 d.H. El voia să spele ofensele suferite de romani în timpul lui
Domițian. Nu putea accepta ideea ca Roma să plătească sume consistente unor
barbari, în condițiile în care imperiul se confrunta cu greutăți financiare
provocate de faptul că Domițian cheltuise fără măsură. Pe de altă parte, se
temea de creșterea puterii geto-dacilor, care, dacă imperiul ar fi trecut din
nou prin momente dificile, ar fi putut devasta din nou provinciile dunărene
agravând problemele romanilor. Un lider precum Decebal putea, eventual, să
creeze o coaliție antiromană la Dunărea Mijlocie și de Jos, care ar fi dat mari
bătăi de cap romanilor. Dar bănuiesc că Traian s-a decis și dintr-un
raționament psihologic. Un împărat nou trebuie să confirme că este demn de
funcția supremă, iar cea mai la îndemână modalitate este obținerea unui triumf
asupra unui vechi dușman. Pe lângă toate acestea, e posibil ca Traian să fi
știut despre bogățiile geto-dacilor, ceea ce l-a convins că acapararea acestora
ar rezolva problemele financiare ale imperiului.
Dată fiind situația, ce opțiuni avea
la îndemână Decebal? Cea mai la îndemână opțiune era îmbunarea lui Traian.
Adică să încerce menținerea păcii prin orice mijloace, întrucât romanii aduceau
asupra sa efective copleșitoare. O ofertă de pace consistentă, eventual
înapoierea sumelor primite de la romani și renunțarea la orice formă de
subsidii din partea imperiului, ar fi fost o soluție satisfăcătoare. Putea să
înapoieze stindardul capturat de la Fuscus în 87. În schimb, din câte
cunoaștem, chiar înaintea bătăliei de la Tapae (101 d.H.) lui Traian: ”...i s-a adus o ciupercă mare pe care era
scris în litere latine că ceilalți aliați și burii sfătuiesc pe Traian să se
întoarcă înapoi și să facă pace.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII -8)
Prea puțin, prea târziu! Decebal
trebuia să facă din timp o ofertă de pace serioasă, care ar fi dus la o pace
umilitoare pentru daci, dar statul dac ar fi supraviețuit și ar fi putut
cunoaște și zile mai bune. Conservarea Daciei sub tutela romană ar fi fost
avantajoasă pentru ambele părți și ar fi fost posibilă dacă Decebal ar fi făcut
pași înapoi și ar fi recunoscut supremația romană la Dunărea de Jos. Regatul
clientelar Dacia nu ar fi primit subsidii de la romani, ar fi fost supravegheat
îndeaproape de aceștia, poate că ar fi intervenit și în alegerea/numirea
regilor, dar ar fi supraviețuit și s-ar fi dezvoltat prin contactul strâns cu o
cultură superioară. Nu e greu de imaginat un regat geto-dac cu o viață urbană
și culturală dezvoltată după model roman, cu o elită romanizată și o armată
puternică, care ar fi extins frontierele statului în dauna triburilor vecine.
Pentru romani, o astfel de Dacie ar fi fost o stâncă de care s-ar fi putut
sparge valurile de populații migratoare care au venit succesiv din Asia, în
secolele următoare. Însă, ca de atâtea alte ori, nu a fost să fie. Drept
urmare, Traian i-a zdrobit pe daci la Tapae.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu