Claudius

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Împăratul
Claudius
(41-54 d.H.)

”Fiind înspăimântat de haosul creat de moartea lui Caius, s-a ascuns după o perdea care servea drept ușă pentru un balcon. Un soldat, care s-a întâmplat să treacă pe acolo, i-a observat picioarele, și curios să afle cine era, l-a scos din ascunzătoare. Soldatul l-a recunoscut imediat și i s-a aruncat la picioare numindu-l împărat. Apoi, l-a condus la camarazii săi, care erau furioși și nu știau ce ar trebui să facă. L-au pus într-o lectică, și pentru că sclavii da la palat au fugit, l-au cărat cu rândul, și așa l-au dus în tabăra lor.” (Suetonius, p. 215)

            Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus s-a născut la 1 august în anul 10 î.H. A fost fiul lui Drusus, fratele împăratului Tiberius, și fratele mai celebrului Germanicus despre care s-a spus că ar fi fost asasinat din ordinul lui Tiberius. Așadar, el era unchiul împăratului Caligula. Uciderea acestuia din urmă a deschis drumul lui Claudius spre tron. Viitorul împărat a obținut puterea cu ajutorul praetorienilor. Aceștia, bănuim, nu doreau să piardă poziția privilegiată pe care o aveau în angrenajul de putere al imperiului, iar Claudius era garanția că ei vor continua să joace un rol important. Pe de altă parte, Claudius a oferit fiecăruia dintre ei 15.000 de sesterți. Astfel, el a devenit primul împărat care și-a cumpărat tronul de la praetorieni. Armata începea să joace un rol politic din ce în ce mai important.

            De altfel, motivațiile soldaților au fost redate cu fidelitate și de către Flavius Josephus: ”Căci oștenii s-au strâns laolaltă și, dezbătând în fel și chip măsurile pe care trebuiau să la ia împreună, au ajuns la concluzia că domnia poporului nu va face față atâtor sarcini ale cârmuirii și că nu era în interesul lor ca el să dețină puterea. […]Cel mai avantajos pentru ei ar fi să-l aleagă stăpânitor pe Claudius, unchiul defunctului Caesar, și niciunul dintre senatori nu-l întrece în privința obârșiei nobile, nici în privința pregătirii sale.” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 514)

            Senatul dorea să reinstaureze Republica, sătul de excesele principilor. Evident, soldații nu au considerat că libertatea poporului le-ar aduce vreun avantaj palpabil. Dimpotrivă, era posibil ca situația lor să se degradeze. Putea să se ajungă chiar la desființarea cohortelor praetoriene. Din coroborarea celor două surse ajungem la concluzia că aducerea lui Claudius la cârma imperiului nu a fost o întâmplare, ci un calcul cinic al praetorienilor. Aceștia au decis ca el să urmeze la tron și au plecat în căutarea sa. Oștenii l-au găsit în palat după o perdea și l-au dus în castrul lor, iar în schimbul frumoasei sume mai sus menționate, plătită fiecărui soldat, l-au făcut împărat. Senatul, văzându-se lipsit de sprijin militar, s-a temut că va izbucni un nou război civil și că senatorii urmau să fie primii sacrificați. Prin urmare, au ales să cedeze în fața forței.

            În clipele hotărâtoare de după moartea lui Caligula, Claudius a beneficiat de sprijinul lui Herodes Agrippa, nepotul regelui iudeu Irod cel Mare. Acesta a crescut în sânul dinastiei imperiale și a primit chiar și cetățenia romană. Spre finalul domniei lui Tiberius a intrat în dizgrația acestuia, dar succesorul său l-a făcut regele unui mic stat din Orientul Apropiat. Însă această stare de fapt nu a ținut prea mult, iar Agrippa a fost chemat la Roma și supravegheat cu strictețe. Flavius Josephus afirmă că iudeul Agrippa a jucat un rol central în înscăunarea lui Claudius. Josephus, de asemenea, de origine iudaică pare să confere conaționalului său un rol pe care mulți istorici l-au considerat disproporționat. De pildă, ne spune că Agrippa a fost cel care l-a convins pe Claudius să nu renunțe la perspectivele puterii supreme, așa cum dorea Senatul. Mai mult, Agrippa a fost mesagerul care a permis comunicarea între castrul praetorienilor și Senat, și din această postură ar fi manipulat Senatul contribuind decisiv la ralierea armatei și poporului în jurul lui Claudius. (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 523-524)

            În această privință suntem înclinați să acceptăm concluzia marelui istoric Eugen Cizek exprimată într-o biografie dedicată chiar lui Claudius: ”Herodes Agrippa trebuie să fi îndeplinit misiuni importante în ziua de 25 ianuarie 41 d.H. De altfel împăratul îl va recompensa pentru eforturile lui. Ceea ce nu înseamnă că, efectiv, în Antichități iudaice, Flavius Josephus nu a supradimensionat statutul real al lui Herodes Agrippa, în acele clipe fierbinți și hotărâtoare pentru soarta lui Claudius. (…) Cu toate acestea, nu manevrele sale au avut pondere masivă, când senatul s-a supus inevitabilului.”(Eugen Cizek, Claudiu, p. 118-119)

            Claudius a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. Mama sa, Antonia, nu pare să-l fi înconjurat cu prea multă afecțiune. Aceasta obișnuia să-l descrie drept ”…un avorton, care doar a fost început, dar niciodată terminat, de natură…”, iar când își exprima disprețul pentru o persoană declara că individul în cauză ”…este mai prost decât fiul meu Claudius…” (Suetonius, p. 211) Pe de altă parte, a suferit de o serie de boli care și-au lăsat amprenta asupra trupului și personalității sale. Se deplasa și se exprima cu dificultate. Însă era destul de ager la minte și chiar a dovedit de mic pasiune pentru studiu. Cu toate acestea nu a reușit să câștige respectul dinastiei Iulia-Claudia căreia îi aparținea. Nici Augustus, nici Tiberius nu i-au acordat misiuni înalte în aparatul de stat. Ultimul l-a preferat ca urmaș pe Caligula, dar i-a lăsat moștenire o treime din averea sa și două milioane de sesterți. Caligula l-a scos din anonimat și l-a făcut senator chiar și consul, dar, în final, chiar și bietul Claudius era suspect în ochii împăratului. Moartea prematură și violentă a nepotului său a fost, totuși, binevenită pentru el.

            Primele măsuri luate de proaspătul împărat au fost prudente și împăciuitoare. A oferit iertare tuturor celor care au fost persecutați de predecesorul său, a anulat legislația rapace și nedreaptă a acestuia, i-a chemat la Roma pe exilați și a oferit poporului motive de a nu regreta urcarea sa pe tronul imperial. Vulgul a primit jocuri, grâne și bani în timpul domniei lui Claudius, cea mai sigură cale spre inima extrem de capricioasă a celor mulți. În schimb, a cerut executarea asasinilor lui Caligula. ”Dând morții o serie de tribuni și centurioni implicați în conspirația împotriva lui Caius, atât ca exemplu, cât și pentru că avea informații că aceștia ar fi plănuit și asasinarea sa.”(Suetonius, p. 216) Printre cei suprimați în acest fel s-a numărat și Chaerea, figura centrală a complotului contra lui Caligula, cel care i-a dat prima lovitură. În timpul discuțiilor dintre Senat și Claudius, acesta a fost un aprig susținător al revenirii la Republică. Mai mult a încercat să-i convingă pe unii dintre soldați să stea de partea Senatului, printre altele, făcând următoarea declarație: ”Le-a spus că era o faptă josnică să-și aleagă acum drept conducător un nătâng, după ce au avut unul smintit.” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 526) La executarea impericizilor a asista multă lume, iar Chaerea a avut o comportare exemplară. ”Despre Chaerea se zice că a întâmpinat moartea cu mult curaj, încât nu numai că nu și-a schimbat culoarea feței, ci chiar l-a mustrat aspru pe Lupus pentru lacrimile pe care le-a vărsat. (…) Apoi a cerut să i se aducă sabia cu care el însuși îl răpusese pe Caius. O singură lovitură norocoasă a pus capăt zilelor sale.” (Flavius Josephus, Antichități iudaice, vol. II, p. 527)

            Claudius s-a aruncat cu mult zel în vâltoarea politicii, ca unul care așteptase de multă vreme această funcție. Avea obiceiul să asiste la procese personal grație statutului său de autoritate juridică supremă. Se spune că stătea, uneori, zile întregi ascultând avocați, acuzați și analizând dovezi. Însă, de multe ori, se pare că dădea verdicte izvorâte mai mult din capriciile sale și nu din analizarea profundă a faptelor. A emis o legislație care a produs efecte benefice pentru societatea romană. Printre altele, a promovat în fruntea statului provincialii, fapt care a nemulțumit clasa politică de la Roma. În plus, a modernizat aparatul administrativ creând o veritabilă cancelarie imperială. Și-a asumat cenzura în anii 47-48 d.H., sarcină care nu mai fusese realizată din timpul lui Augustus. Tot în timpul său s-a sărbătorit scurgerea a 800 de ani de la întemeierea Romei.

            Spre deosebire de înaintașul său, a dus o politică fiscală prudentă și a cultivat relații firești cu Senatul, fără ca toate acestea să fi evitat apariția comploturilor. În anul 42 d.H., s-a produs rebeliunea republicană a lui Scribonianus, guvernator al Dalmației. Însă legiunile aflate în subordinea sa nu au fost dispuse să lupte în numele republicii, fără perspectivele unor câștiguri personale. Aceasta a fost ultima încercare de resuscitare a Republicii romane. Mai grav a fost complotul din anul 48 d.H. în care a fost implicată și soția sa Messalina, dar acest complot a fost dejucat, iar Claudius și-a luat o nouă soție, Agrippina, care era nepoata sa. Intrigile acesteia din urmă au deschis calea spre tronul imperial pentru Nero, fiul Agrippinei. Din ceea ce cunoaștem, Claudius a murit în anul 54 d.H. otrăvit din ordinul soției sale. Aceasta ardea de nerăbdare să-și vadă fiul împărat. Ironic, Claudius avea să fie răzbunat chiar de Nero, care a pus la cale uciderea mamei sale. 

            Construcțiile de interes public (poduri, drumuri, apeducte etc.) și politica externă au avut parte de grija împăratului. Imperiul s-a extins în timpul său, iar, totodată, a stins o serie de incendii politice stârnite de piromanul Caligula. Printr-un decret, din 41 d.H., a restabilit libertatea de exercitare a cultului mozaic la Alexandria. Această interdicție a stârnit o revoltă în rândul compatrioților lui Josephus din respectivul oraș. Mauretania este pacificată și anexată cu adevărat imperiului roman. Din acest regat au fost create două provincii: Mauretania Tingitana și Caesariana. În anul 43 d.H., Britania, asupra căreia pusese ochii și Caligula, a fost cucerită, dar stabilirea autorității romane în această insulă s-a dovedit o sarcină dificilă care s-a întins pe mai multe decenii. În Asia a atașat Lycia provinciei Pamfilia, iar în 44 d.H. a reanexat Iudeea. Politica expansionistă a lui Claudius s-a încheiat cu luarea în stăpânire a Traciei în anul 46 d.H. În acest fel, geto-dacii, ramura nord-dunăreană a popoarelor trace, au ajuns în aria de expansiune a imperiului roman.