Cum trebuie scrisă istoria

 

CUM TREBUIE SCRISĂ ISTORIA

GHEŢĂU GH. FLORIN ÎN DIALOG

IMAGINAR CU LUCIAN DIN SAMOSATA 

Acest dialog imaginar este menit să evidenţieze câteva particularităţi ale istoriei, puţin cunoscute publicului larg şi, implicit, neavizat. Se spun multe enormităţi despre istorie de către cei care o cunosc mai puţin. Pe de altă parte, se scriu multe aberaţii de către cei care pretind că sunt istorici. Aceste false pretenţii au fost demontate cu multe secole în urmă de către marele gânditor roman Lucian din Samosata (c. 120-194 d.H.). Deci ce metodă mai bună de a prezenta particularităţile istoriei decât un dialog cu însuşi Lucian din Samosata. Întrucât nu-mi sunt familiare şedinţele spiritiste, răspunsurile interlocutorului meu sunt extrase din arhicunoscuta sa lucrare „Cum trebuie scrisă istoria”. Citatele din această operă sunt marcate cu ghilimele şi caractere cursive. Sper că multitudinea de detractori ai istoriei va înţelege o dată pentru totdeauna rolul şi importanţa ştiinţei istorice.

GHEȚĂU GH. FLORIN: Bună ziua! După cum lesne vă puteți da seama, sunt extrem de încântat de posibilitatea, nesperată, de altfel, de a sta de vorbă cu însuși un titan al istoriei, care nu este istoric.

LUCIAN DIN SAMOSATA: Bună ziua și dvs.! Da, după cum bine ai subliniat nu sunt istoric, nici nu știu exact ce sunt: filosof, eseist, scriitor S.F. avant la lettre, ziarist fără ziar sau editorialist fără cititori, în fine... nici nu cred că are vreo importanță. Însă, printre altele, am scris și un mic text, cu un titlu pompos, Cum trebuie scrisă istoria, care încă se bucură de nemeritata apreciere a multor slujitori ai muzei Clio.

G.G.F.: Sunteți prea modest, așa cum le stă bine spiritelor înalte. Eseul dvs. a surprins din multe puncte de vedere esența istoriei, fapt ce i-a asigurat perenitatea.

L.S.: Să pretindem, de dragul discuției, că este întocmai după cum spuneți.

G.G.F.: Să trecem la subiectul discuției noastre, pentru a nu ne lansa în platitudini, truisme și sofisme. Prin urmare ce este istoria, în viziunea dvs.?

L.S.: Hm! Grea întrebare, poate cea mai grea. Ai putea crede că am un răspuns inexpugnabil, care să transpară din bogata mea activitate intelectuală, dar nu este chiar așa. Fapt pentru care, mă voi refugia la adăpostul ideilor simple, fiindcă simplitatea, nu-i așa, este marca adevărului. ”Obiectul este simplu”, spune Wittgenstein, în Tractatus logico-philosophicus.

G.G.F.: Deci...

L.S.: Deci istoria este știința care studiază trecutul omenirii.

G.G.F.: Doar al omenirii? Vă pun această întrebare pentru că noi studiem și dinozaurii, și istoria planetei noastre, chiar istoria universului, care, pare-se ar avea o vechime de vreo 13 miliarde de ani. Nu am putea pretinde că istoria studiază tot ceea ce înseamnă trecut, chiar și acel trecut lipsit de oameni.

L.S.: Nu! Trecutul universului este studiat din perspectivă umană de către oameni, chiar și studierea universului este de fapt istoria metodelor științifice prin care omul a primit acces la tainele acestuia. În altă ordine de idei, procesul prin care înțelegem sau nu universul face parte din istoria noastră, noi suntem cei care decodăm trecutul universului. Așadar, orice studiem, chiar și acele momente în care noi nu existam, studiem, de fapt, oamenii, străduința lor milenară de a înțelege.

G.G.F.: În concluzie, istoria este știința care studiază trecutul omenirii. Tot trecutul omenirii?

L.S.: Nici dacă am vrea nu am putea cunoaște tot trecutul speciei umane, pur și simplu ne lipsesc informațiile necesare pentru a scrie o istorie exhaustivă a umanității și, chiar dacă am avea aceste informații, să presupunem prin absurd că le avem, ce istoric sau colectiv de istorici s-ar înhăma la o asemenea sisifică sarcină de a redacta o istorie exhaustivă a umanității și, mai important, la ce ne-ar folosi, cine ar învăța-o?

G.G.F.: Da, absolut corect, un individ nu-și poate aminti nici măcar toate momentele vieții sale, darămite trecutul întregii omeniri. Acestea fiind spuse, putem completa definiția inițială astfel încât să sune cam așa: Istoria este știința care studiază faptele importante din trecutul omenirii.

L.S.: Absolut corect! Reținem doar ceea ce este important din perspectiva evoluției umane.

G.G.F.: Pentru cititorii noștri nefamiliarizați cu subtilitățile gândirii samosatiene, ne puteți spune ce înțelegeți prin evoluție?

L.S.: În principiu, prin evoluție înțelegem o schimbare benefică. Orice schimbare care a contribuit la dezvoltarea umanității sub aspect material și spiritual.

G.G.F.: Dar istoria nu a însemnat întotdeauna progres, transformare pozitivă. Dacă am studia numai ceea ce a fost benefic pentru specia umană, nu am vorbi deloc despre Alexandru cel Mare, Caesar, Ginghis-han ori Hitler sau nu am studia Evul Mediu, care a reprezentat un regres față de civilizația antică greco-romană, căreia îi aparțineți.

L.S.: Ai dat glas gândurilor mele, fiindcă evoluție înseamnă orice transformare pozitivă sau orice transformare, în general? Eu cred că este o transformare pozitivă, pe cale de consecință rămân la definiția, ceva mai neutră: Istoria este știința care studiază faptele importante din trecutul omenirii. Este o definiție cuprinzătoare, care înglobează și pozitivul, și negativul. Nu am fost tocmai inspirat apelând la termenul evoluție.

G.G.F.: Când anume credeți că a apărut istoria? Odată cu primul om? Este Adam creatorul istoriei.

L.S.: Trebuie să înțelegeți, și dvs., și posibilii cititori, că eu provin dintr-un mediu social în care creștinismul juca un rol marginal, dacă juca vreunul. Dar de dragul argumentației, să zicem că primul om s-a numit Adam, și da, putem pretinde că istoria a început cu primul om, oricare ar fi fost acesta. Însă este vorba despre o istorie personală, cu o audiență restrânsă, care se rescrie masiv de la o generație la alta, găsindu-și refugiu în zona legendarului.

G.G.F.: Și totuși, când a apărut istoria?

L.S.: Istoria a apărut odată cu inventarea scrisului, care, după cum știm, a apărut în jurul anului 3000 î.H. Evident, este o simplă estimare cronologică, care nici măcar nu este de mare interes. Esențial pentru noi este faptul că sumerienii, locuitori ai Mesopotamiei, au creat scrierea pe care arheologii au numit-o cuneiformă datorită semnelor utilizate, uimitor de similare cuielor sub aspectul formei.

G.G.F.: Prin urmare, scrisul, care a permis înregistrarea cu o acuratețe fără precedent a faptelor istorice, este, de fapt, creatorul istoriei.

L.S.: Absolut, scrisul este acel vehicul care înregistrează pentru posteritate momentele prezentului, este o extensie binevenită a memoriei umane, atât de fluidă și atât de incapabilă să înregistreze cantități mari de informații, cu un grad de precizie ridicat.

G.G.F.: Scrierea a apărut în mod independent și în America, la civilizația mayașă. Deci pe continentul american istoria a apărut mai târziu? Civilizațiile lipsite de beneficiile scrisului sunt civilizații anistorice?

L.S.: Evident, nu ai scris, nu exiști la scară istorică. Câte civilizații importante, minunate, fascinante nu au un profil istoric real fiindcă le-a lipsit scrisul. Să luăm, de pildă, exemplul Culturii Cucuteni-Ariușd, de pe teritoriul țării tale. Avem vestigii materiale frumoase de la această cultură, dar acestea nu pot suplini faptul că nu știm ce limbă vorbeau creatorii acestei civilizații, nu știm cum se numeau ei, cum erau organizați sub aspect social, ce credințe religioase aveau și nu știm nimic despre viața acestei civilizații, bătăliile ei, momentele ei de cumpănă ori liderii ei. Putem spune, fără să greșim prea mult, că această cultură este o simplă amprentă pe nisipul istoriei. Un bun cititor de urme vă poate spune câte ceva despre cel care a creat această urmă, dar nu foarte mult, ceea ce nu poate fi istorie, ci preistorie.

G.G.F.: Preistoria este, în fapt, perioada de dinainte de istorie. Scrisul împarte trecutul în două mari părți: perioada de dinainte de istorie și perioada istoriei. De altfel, am și propus împărțirea trecutului în două ere pornind de la inventarea scrisului, notate astfel: î.I. și d.I. Cred că este o împărțire mult mai exactă la care ar putea adera fără rezerve toate civilizațiile existente. Ce părere aveți de propunerea mea?

L.S.: Mă abțin de la orice comentariu, fiindcă nu vreau să stârnesc mânia nimănui.

G.G.F.: Pe baza celor deja afirmate, trebuie să le precizăm cititorilor că istoria se bazează pe două tipuri de izvoare: scrise și nescrise.

L.S.: Corect! Preistoria este cunoscută doar prin intermediul izvoarelor nescrise, în timp ce istoria beneficiază de pe urma ambelor categorii de izvoare, cu rezerva că cele scrise sunt cele mai importante.

G.G.F.: Și totuși, pentru mai multă claritate, ce este istoria? O simplă înregistrare a faptelor din trecut?

L.S.: Istoricul, cel care scrie istorie, oferă o interpretare a trecutului din perspectiva prezentului. Faptele trecutului, atât cât le cunoaștem, sunt selectate și interpretate de istoric, care creează o poveste pe care o prezintă contemporanilor.

G.G.F.: Dacă este doar un punct de vedere, poate istoria oferi adevărul, se poate apropia de acesta? Dacă nu, chiar putem da credit pretenției istoricilor că ar fi oameni de știință?

L.S.: Odată, în timpul unei discuții publice am fost întrebat ce este un om? Da, dragul meu, am o definiție despre om, pe care o consider cea mai exactă cu putință: Omul este un animal care iubește poveștile. Umanitatea este fascinată de povești, ea este o mare consumatoare și producătoare de povești. De aici apare și subjugarea omului de istorie, fiindcă istoria este o sursă inepuizabilă de povești, unde altundeva să găsim povești, dacă nu în trecut?

G.G.F.: Să înțeleg că oamenilor le place istoria, studiază istoria, fiindcă le alimentează insațiabila nevoie de a asculta povești?

L.S.: Nici eu nu o puteam spune mai bine. Fiecare persoană are o poveste personală, pe care o ridică la rangul de capodoperă. Ne întoarcem spre trecut cu evlavie și încăpățânare, pentru a găsi ecouri pentru propriile povești. Care dintre noi nu a citit aventurile lui Hanibal ori Napoleon, și nu și-a imaginat cum ar fi acționat dacă ar fi fost în locul lor? Îi iubim și-i idolatrizăm, pentru că ne place să ne autoidentificăm cu ei. Astfel, scăpăm te caracterul tern al unei existențe banale. Prin povești, respingem cu hotărâre mundanul.

G.G.F.: Cu alte cuvinte, narcisismul inerent speciei umane facilitează introspecția istorică?

L.S.: 100%! Încercăm să găsim în trecut argumente care să ne justifice gândurile, ideile și faptele.

G.G.F.: Revin la o întrebare exprimată deja pe parcursul acestei încântătoare discuții: Dacă istoria este doar o poveste, o interpretare a faptelor trecutului, o viziune asupra acestora, mai exprimă istoria adevărul, mai este aceasta o știință?

L.S.: Desigur! Istoria este fără doar și poate o știință, fiindcă își propune să afle adevărul, și are un instrumentar propriu pentru a accede la acesta. Dar, pe de altă parte, nu este o știință în sensul clasic, o știință exactă. Deși, dacă mă întrebi pe mine, și în zona științelor exacte sunt multe incertitudini. De pildă, Euclid a fost etalonul geometriei până la apariția geometriei neeuclidiene, oricine dorea să afle tainele geometriei începea cu Elementele lui Euclid, iar Newton a fost zeul fizicii până la apariția lui Einstein sau a principiului de incertitudine al lui Heisenberg.

G.G.F.: Contestați exactitatea științelor exacte?

L.S.: Nu tocmai, pregătirea mea mai mult filologică nu-mi permite o asemenea infatuare, dar contest pretenția reprezentanților așa-numitelor științe exacte, de a deține cunoștințe absolut exacte. Dar să ne întoarcem al oile noastre. Istoricul este asemenea unui detectiv, care, pe baza unor indicii și mărturii, trebuie să creeze o poveste care să explice o situație, un fapt istoric. Noi putem trimite oameni la închisoare sau chiar în fața plutoanelor de execuție, pe baza unor verdicte apărute prin închegarea într-un discurs coerent a unor dovezi, dar, în același timp, ne îndoim de interpretările pe care istoricii le fac asupra trecutului, cu aceleași metode.

G.G.F.: Unii critici ar putea spune că un judecător nu cercetează niciodată un eveniment care s-a produs cu prea mult timp în urmă. Aria de acoperire temporală merge spre câteva decenii, în timp ce istoricii operează cu secole, milenii, chiar zeci de milenii.

L.S.: Corect, însă de multe ori judecătorii nu au mai multe dovezi decât au istoricii care încearcă dezlege misterul morții lui Tutankamon, și cu toate acestea, nu se sfiesc să dea verdicte care afectează viețile multor oameni. Cred că ar trebui să avem o viziunea ceva mai edulcorată asupra adevărului și să nu mai operăm cu termeni absoluți, radicali.

G.G.F.: Să înțelegem că adevărul istoric are un caracter relativ, dar nu încetează să fie adevăr?

L.S.: Întocmai! Istoria pornește de la fapte incontestabile, precum Bătălia de la Cannae, cea de la Rovine, cea de la Vaslui, cea de la Călugăreni sau Waterloo. Ea nu poate da o soluție unanim acceptată, pe baza surselor cunoscute, nu poate decide dacă la Rovine Mircea cel Bătrân a învins sau a pierdut, dacă a fost o bătălie sau două, dar știm sigur că această înfruntare cu otomanii a existat. În jurul acestor evenimente există multe variabile, multe interpretări, dar și multe fapte concrete. Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că Alexandru cel Mare chiar a existat și a cucerit Imperiul persan. Deci istoria operează cu material faptic indiscutabil. Evident, este aproape imposibil de zis dacă imaginea, povestea închegată de istoric este 100% corectă, dar indiscutabil în ea există adevăr și, dacă în sistemul de justiție metoda este eficientă și acceptată, de ce nu ar fi și în domeniul istoriei?

G.G.F.: În accepție populară, istoria este o știință mincinoasă. Sunteți de acord cu acest punct de vedere?

L.S.: Cu siguranță nu! Istoria, mă văd nevoit să repet, este o știință specială care nu are acces nemijlocit la obiectul de studiu, ci doar un acces mijlocit. Un fizician care studiază gravitația știe că aceasta acționează chiar acum asupra corpului uman, el poate studia această forță în timp real și de o manieră nemijlocită. De asemenea, un geograf poate studia relieful din Peru făcând o călătorie la fața locului. Pe de altă parte, un istoric nu poate merge în trecut pentru a observa pe viu Bătălia de la Azincourt (1415), sau asasinarea lui Iulius Caesar (15 martie 44 î.H.). Pentru a înțelege ce s-a întâmplat are nevoie de martori și dovezi pe care le coroborează și emite un verdict. În acest fel, acuratețea observațiilor are de suferit, iar istoria trebuie rescrisă odată ce în peisaj apar noi dovezi. Oare un caz adus în fața justiției nu se redeschide dacă apar noi dovezi?

G.G.F.: În plus, nu trebuie să uităm faptul că istoricii sunt supuși erorii și nu sunt întotdeauna sinceri. Ei sunt prizonierii unor mentalități, sunt limitați de dovezile pe care le au la îndemână și sunt victimele propriilor aspirații.

L.S.: ”Iată cum socot de cuviință că trebuie să fie un istoric: curajos, incoruptibil, independent, iubitor al vorbirii neprefăcute și al adevărului. După spusa unui poet comic. să-i zică smochinei smochină, luntrii luntre.”[1]

G.G.F.: Aș vrea să aflu părerea dvs. despre o afirmație care vă aparține: ”Singura îndatorire a istoricului este aceea de a ne înfățișa evenimentele.”[2] Cum se împacă aceasta cu aserțiunea dvs., din cadrul acestui dialog, că istoricul trebuie să interpreteze trecutul?

L.S.: Văd că aveți veleități și calități de sofist, ceea ce mă bucură nespus, și eu am fost multă vreme un sofist ambulant, un specialist în arta convingerii. În viață nu e important să te aliezi cu adevărul, ci e important să-i faci pe ceilalți să creadă că deții adevărul. Da, în scrierea mea pe care o citați așa am spus, dar afirmația este scoasă din context, se referă la faptul că, de multe ori, istoricul are interese personale atunci când scrie. Interese pe care cu greu le poate eluda și care-i afectează calitatea muncii. Dacă un istoric urmărește altceva decât aflarea adevărului, atunci opera lui e doar maculatură. De multe ori, chiar mânat de cele mai bune intenții, poți ajunge la rezultate îndoielnice. ”Nu e potrivit să alcătuiești o scriere urmărind doar folosul ce ți-l poate aduce pentru moment, arătându-te dornic să fii lăudat și cinstit de oamenii din vremea ta. Privește timpul în întreaga lui durată și scrie-ți istoria mai curând pentru cei ce vor veni.”[3]

G.G.F.: Să înțeleg că urmați îndemnul ilustrului Tacitus, ”Sine ira et studio” (”Fără ură și părtinire.”)?

L.S.: În mod evident, dar acest ideal este de neatins, cel puțin în domeniul istoriei, fără ca acest fapt să facă istoria o știință nefrecventabilă sau izgonită din rândul științelor, însă istoricii trebuie să aspire în permanență către acest ideal, chiar dacă de neatins. Simpla apropiere de acesta este o mare realizare.

G.G.F.: Ce ne puteți spune despre arta de a scrie frumos, convingător, are nevoie istoricul de talent literar?

L.S.: Bineînțeles! Orice poveste bună are nevoie de un povestitor bun. Oricine știe că un banc bun stârnește râsul mai ales grație talentului celui care-l spune. La fel și în cazul istoriei, chiar și cel mai evident adevăr istoric își pierde din valoare și relevanță dacă este adus în atenția opiniei publice de către un istoric lipsit de talent scriitoricesc.

G.G.F.: Dar nu există riscul ca cititorii să fie fascinați de limbaj și să piardă din vedere adevărul istoric? Nu există pericolul ca persuasiunea să se substituie dovezilor?

L.S.: Ajungem din nou la calitatea morală a istoricului. Talentul literar este de o mare importanță, dacă vine în completarea aspirației sincere către adevăr, însă doar talentul de a ambala niște fapte și idei în cuvinte prețioase nu este de mare ajutor în cazul istoriei. Această capacitate trebuie să vină în completarea căutării adevărului, a însușirii metodei de lucru specifice istoriei etc. ”Cugetarea istoricului se cuvine să-și însușească și din arta poeziei câte ceva, luând și din calitățile poeților, întrucât și istoricul grăiește cu măreție și cu avânt. (...) Cu toate acestea, un istoric, când vorbește, trebuie să fie cu picioarele pe pământ.”[4]

G.G.F.: În completarea celor spuse de dvs., aș vrea să subliniez faptul că nu de puține ori istoria este abuzată de potentații momentului. Ea este văzută ca un instrument politic, care poate și trebuie să justifice prezentul.

L.S.: Absolut lăudabilă capacitatea dvs. de ține discuția pe un făgaș potrivit pentru o expunere didactică, fiindcă asta consider eu a fi dialogul nostru, o expunere pentru tinerele generații care vor să deprindă arta de a depăși barierele ideilor preconcepute. Obișnuința, cred eu, și nu doar eu, e mai puternică decât adevărul. În zona proceselor sociale, cu greu vom găsi un obstacol mai greu de învins decât obișnuința. Gata, ajunge cu aceste digresiuni, și să ne referim la ceea ce ați spus. Da, este de domeniul evidenței faptul că istoria servește prezentului, ea este scrisă pentru prezent, de cele mai multe ori, de aceea se și alterează atât de repede. Comandamentele momentului înrâuresc într-un mod decisiv felul în care se scrie istoria.

G.G.F.: Să fie istoria o sursă de legitimitate?

L.S.: Ba bine că nu! Liderii politici sau religioși au avut mereu nevoie de legitimitate. Legitimitatea te face demn, capabil și potrivit să le spui altora ce să facă. E bine să le spui celorlalți că faci un anumit lucru fiindcă zeii sau Dumnezeu ți-au spus să-l faci, sau că deții puterea direct din mâinile Divinității, dar uneori nu este de ajuns, și e bine să ai sprijinul istoriei, care să le arate celorlalți că adevărul este de partea ta, și că tot ceea ce  s-a întâmplat în trecut a avut drept finalitate prezentul, prezentul tău.

G.G.F.: Trecutul luminează prezentul, după cum grăiește o celebră butadă?

L.S.: Și da, și nu! Depinde de istoric și depinde de prezent. Într-un regim dictatorial e greu să fii un istoric  care spune adevărul, doar adevărul, cu toate că nu e imposibil. Să vedem doar felul în care au siluit istoria comuniștii care au condus România din 1945 până-n 1989. Istoria poate justifica orice, chiar și lupta de clasă, chiar și slavismul deșănțat al lui Mihail Roller sau chiar și dacismul grotesc al lui Ceaușescu, care produce efecte regretabile chiar și astăzi. Dar românii nu sunt singurii care au fost încercați de demonul rescrierii trecutului. Chiar în aceste momente, vedem cum Federația Rusă nu se dezice de trecutul sovietic și interpretează istoria U.R.S.S. într-o formă foarte personală, care are puține puncte de contact cu adevărul istoric. Crimele lui Stalin nu sunt blamate la scenă deschisă, iar rolul acestuia în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial nu este acceptat.

G.G.F.: Naziștii au glorificat rasa germană, cu argumente istorice; fasciștii au văzut în Imperiul roman sursa măreției lor; Mao dorea să refacă puterea și prestigiul Imperiului chinez, miticului Regat de Mijloc etc. Istoria a fost și este siluită în scopuri politice, fapt care se răsfrânge negativ asupra acestei științe.

L.S.: Cu greu vom găsi o altă știință care să fie atât de contorsionată de evoluțiile politice. Poate putem vorbi, de dragul artei propagandistice, de o fizică nazistă sau despre o chimie sovietică, însă, cu toate acestea, istoria este regina propagandei, fiindcă istoria este mai aproape de publicul larg, mai la îndemâna opiniei publice, ea este mult mai fascinantă și, cred mulți, mai ușor de înțeles. Iată motivul pentru care ”...cer ca istoricul desăvârșit să vină înarmat cu două însușiri personale neapărat trebuincioase: înțelegerea politică și puterea de a lămuri.”[5]

G.G.F.: De ce înțelegerea politică? Nu studiază istoria orice, nu au toate activitățile umane o istorie a lor, de ce ar fi politica mai importantă?

L.S.: Politica are talentul de a influența pe oricine. Un savant, un medic renumit, este în același timp un cetățean, un om al cetății, un zoon politikon, după fericita expresie a lui Aristotel. Dacă singurul lucru care s-ar cere de la un chirurg, ar fi acela să opereze, atunci nu ar avea nevoie de istorie. Dar orice chirurg este și om al cetății, votează, candidează, opinează și este supus schimbărilor luate de factori politici. Politica afectează pe oricine și orice se află în zona de acoperire socială și atâta timp cât această realitate se menține, și credem că se va menține atâta vreme cât va exista specia umană, nu putem ignora studiul istoriei, care este o necesitate vitală pentru o societate sănătoasă.

G.G.F.: Spuneți că istoria vorbește cu adevărat avizat abia atunci când vorbește despre trecutul politic al omenirii?

L.S.: Istoria vorbește despre tot, de aceea este atât de complexă. Matematica are o istorie a ei, la fel și astronomia ori biologia etc. și istoria vorbește și despre acestea, dar ea vorbește mai ales despre politică, și acest domeniu îi aparține în exclusivitate, fiindcă științele politice sunt, în esență, o așchie sărită din trunchiul istoriei, ca și geopolitica, geostrategia, relațiile internaționale ș.a.m.d.

G.G.F.: Cunoașterea istoriei este o etapă preliminară, sine qua non, pentru orice tânăr care urmează să devină cetățean cu drepturi depline?

L.S.: Absolut! Istoria oferă un bagaj informațional esențial pentru cetățenii unei țări. Ea îi pregătește pentru a deveni utili societății și lor înșiși. Științele exacte nu spun nimic despre dictatură sau democrație, despre genocid sau toleranță, despre război sau pace. Iată de ce educația tinerelor generații nu se poate lipsi de învățămintele istoriei.

G.G.F.: Studierea istoriei întărește democrația?

L.S.: În mod cât se poate de clar, fiindcă ne arată fără putință de tăgadă faptul că cel mai bun regim politic pe care-l avem este cel democratic. Eu, personal, nu sunt un fan al democrației, dar înțeleg necesitatea acesteia și importanța apărării ei.

G.G.F.: Ce defecte credeți că prezintă democrația?

L.S.: Vă voi prezenta un citat care aparține lui I. Kant, care spune cam tot ceea ce trebuie spus: ”Dintre cele trei forme de stat, democrația, în înțelesul propriu al cuvântului, e necesarmente un despotism, fiindcă ea întemeiază o putere executivă, prin care toți hotărăsc asupra și în tot cazul și împotriva unuia (care așadar nu consimte cu ceilalți), prin urmare toți, care totuși nu sunt toți; ceea ce este o contrazicere a voinței obștești cu ea însăși și cu libertatea.”[6]

G.G.F.: Văd că vă deranjează tirania majorității. Da, democrația funcționează pe principiul majorității și, de multe ori, nici chiar pe acesta. Întotdeauna, deciziile sunt luate de un anumit grup, dar majoritatea nu poate decide orice, conform unei cutume a democrației.

L.S.: De acord cu dvs., dar chestiunile asupra cărora decide exclud o parte importantă din corpul cetățenesc. Să luăm, de exemplu, sistemul electoral din S.U.A. prin care se alege președintele. Alegătorul votează pentru un anumit candidat, dar în fapt alege un elector, care alege președintele în numele său. Deci alegerea este indirectă. În cadrul alegerilor din 2016, Donald Trump a obținut mai puține voturi decât contracandidata sa Hillary Clinton, dar a avut mai mulți electori în Colegiul electoral. Vedem, așadar, că nici măcar principiul majorității nu funcționează întotdeauna în democrație.

G.G.F.: Pot adăuga și eu exemplul românesc. La alegerile locale din țara mea, actualmente, se folosește un sistem prin care cel care obține cele mai multe voturi devine primar. Un candidat poate deveni primar chiar și cu trei voturi, dacă întrunește cel mai mare număr de voturi dintre toți candidații înscriși în cursa electorală.

L.S.: Să ne înțelegem foarte clar: nu văd un sistem mai bun decât cel democratic, pe moment. Cu toate acestea, trebuie să ne străduim să perfecționăm democrația, iar istoria ne poate ajuta din această perspectivă. În secolul al XVIII-lea, când iluminismul milita activ pentru democrație, democrația ateniană și cea romană au devenit brusc importante.

G.G.F.: Din câte cunosc, experimentul democratic atenian, care a sucombat în urma Războiului Peloponeziac, nu a lăsat prea multe urme în istorie. Și despre ce democrație poate fi vorba, dacă Pericle a făcut ce a vrut între anii 461 și 429 î.H.?

L.S.: Nu vă contrazic, nu a fost preluat imediat de nimeni și nu a stârnit o emulație în rândurile polisurilor grecești, dar iluminiștii s-au inspirat din acest exemplu, ceea ce ne indică faptul că istoria este o sursă de inspirație, pentru noi toți, fapt pentru care o studiem. Să ne gândim la directoratul care a condus Franța din 1795 până-n 1799. Puterea executivă aparținea unui număr de cinci directori, care aveau un mandat de un an, iar puterea legislativă era atribuită Consiliului celor 500 sute, ca la Atena unde exista un organism numit Bulé (tot cu 500 de membri) și unui Consiliu al Bătrânilor, care ne duce cu gândul la Areopagul atenian. Cât despre Pericle, e foarte important să-l studiem, ca să înțelegem cât de vulnerabilă e democrația în fața demagogilor, cât de fragilă este ea în realitate.

G.G.F.: De ce considerați Republica romană o democrație? Nu a fost o oligarhie?

L.S.: Nu tocmai! Consulii, edilii, pretorii, cenzorii erau aleși de către popor, ca și tribunii plebei, care trebuiau să oprească abuzurile nobililor, iar puterea legislativă aparținea comițiilor, nu senatului, care doar trebuia să înregistreze votul comițiilor. Dacă Atena avea o democrație directă, Republica romană a fost o democrație reprezentativă, iar lumea contemporană este mai atașată principiului reprezentativității.

G.G.F.: Dacă aș fi elvețian, v-aș contrazice cu mult patos și aș face o pledoarie pro domo, pentru democrația directă. Cum nu provin din țara cantoanelor, mă mulțumesc să spun că Senatul avea totuși un rol important, iar senatorii nu erau aleși de către comiții.

L.S.: Da, erau aleși, începând cu secolul al IV-lea î.H., de către cenzori, iar cenzorul era un magistrat ales de către popor. Ca și astăzi în România, guvernul nu este ales de către popor, ci de către coaliția de guvernare, cu acordul președintelui și Parlamentului. Primul ministru nu este ales de către popor, dar provine din votul poporului, la fel ca și senatorii romani. Republica romană era o democrație reprezentativă, deloc perfectă, dar unde anume putem găsi azi sau în trecut o democrație perfectă?

G.G.F.: Cred că nicăieri. Așadar istoria este o sursă de inspirație și de aceea trebuie studiată cu sârguință?

L.S.: Fără îndoială. Dreptul roman, arhitectura romană, arta greco-romană sunt exemple care ne tot inspiră. Renașterea artistică este, poate, cel mai fericit caz care ne arată că istoria poate fi o sursă de inspirație pentru noi și pentru cei care vor veni după noi.

G.G.F.: Dar istoria, cred, ne arată mai ales ce să nu facem. Nu credeți?

L.S.: Vă aprob în totalitate. Putem învăța mai mult din greșelile înaintașilor noștri, decât din succesele lor. În 1649, englezii l-au decapitat pe Carol I Stuart, dar s-au ales cu dictatura lui Oliver Cromwell, care a fost mult mai rea decât absolutismul Stuarților. Dacă ne gândim la teroarea dezlănțuită de iacobinii lui Robespierre, devenim nostalgici după regimul lui Ludovic al XVI-lea, iar bolșevicii lui Lenin au fost mult mai răi decât absolutismul țarist. Istoria ne arată că dacă nu ne alegem cu grijă conducătorii, dacă nu suntem atenți la ce mișcare aderăm, la ce ideologie accedem, putem da din lac în puț.

G.G.F.: Ne putem referi și la felul în care a ajuns Hitler la putere, absenteismul la vot l-a favorizat, ca și criza economică, ca și dorința de revanșă a unei națiuni învinse. Cetățenii germani nu l-au ales pe Wilhelm al II-lea, dar, direct sau indirect, l-au ales pe Hitler. Istoria ne arată că radicalii sunt întotdeauna o alegere periculoasă.

L.S.: Evident, Hitler a spus foarte clar ce planuri are cu evreii, romii sau homosexualii, nu putem pretinde că Germania a avut dreptul să se considere surprinsă de ceea ce s-a întâmplat. Istoria ne arată că fiecare cetățean este responsabil de soarta țării sale. Dacă ne referim la Primul Război Mondial, putem înțelege cât de periculoasă poate fi o cursă a înarmărilor. Istoria ne oferă cu generozitate exemple de urmat sau de evitat.

G.G.F.: Ne poate oferi istoria indicii asupra viitorului? Putem întrevedea viitorul, dacă scrutăm trecutul?

L.S.: Nu, nu putem prezice viitorul pe baza trecutului. Istoria nu se repetă, pentru că nu există două evenimente istorice identice, dar istoria prezintă similarități, face rime, după cum spune extrem de nimerit Mark Twain. Sunt lucruri care se repetă, chiar dacă nu    într-o formă absolut identică. Avem războaie, dictatori, crize economice, crize umanitare etc., deci lucruri pe care le-am mai văzut în trecut. Desigur, nu putem pune semnul egalității între criza economică începută în 1929 și cea din 2008, dar ambele sunt crize economice. Cumva, oarecum, istoria se repetă, mai exact, face rime. Cei care au luat măsuri pentru limitarea crizei din 2008 s-au inspirat din învățămintele crizei dintre anii 1929 și 1933.

G.G.F.: Așa trebuie să înțelegem maxima filosofului spaniol George Santayana: ”Cei care uită trecutul sunt obligați să-l repete.”?

L.S.: Acest citat ar trebui să figureze la loc de cinste în orice clasă, din orice școală din lume. Dar eu sunt mai atașat de un alt citat, al aceluiași filozof: ”Doar morții au văzut sfârșitul războiului.” Și te rog să iei act de faptul că nu știm exact dacă ”rimele istorice” au fost inventate/descoperite de Mark Twain, dar sună ca ceva ce acesta ar fi putut spune el.

G.G.F.: Nimeni și nimic nu ne poate exorciza de demonii care ne îndeamnă la război? Și nimeni și nimic nu ne poate apăra de tentația de a ne ascunde sub vorbe celebre?

L.S.: Chiar nimeni, din păcate, de aceea Vegetius, va avea mereu dreptate: ”Dacă vrei pace, pregătește-te de război!” O afirmație care vine din secolul al IV-lea d.H. Este valabilă astăzi, ca și atunci, deci istoria ne arată ce să facem și ce să nu facem. Cât despre tentația de a folosi vorbe mari, provenite din sau puse în guri mari, dacă o afirmație aparține unei celebrități, în accepție comună, ea este și adevărată. Cred că e evident deja că nici eu nu sunt imun la această boală.

G.G.F.: Revenind la capacitatea istoriei de a prezice viitorul, ne puteți da mai multe detalii?

L.S.: După cum am spus deja, nu cred că studiul istoriei ne poate arăta cum o să arate viitorul cu exactitate, dar ne poate ajuta să ne facem o idee cum anume să-l construim. Istoria nu este destin, noi ținem, deținem frâiele destinului, războaiele mondiale nu au fost inevitabile. Uneori, mai scăpăm aceste frâie sau orientăm caii într-o direcție greșită, iar istoria ne poate indica drumul corect de urmat, precum ne poate arăta și că e bine să păstrăm controlul asupra prezentului, ca să nu pierdem viitorul. Istoria ne poate arăta cum să construim viitorul, pentru că ea ne arată că el depinde doar de noi, de noi toți.

G.G.F.: Ne ajută istoria să înțelegem prezentul?

L.S.: Istoria luminează prezentul, pentru că este o înlănțuire de cauze și efecte, care sunt, din păcate, vizibile de abia după ce a trecut ceva vreme. Ea ne arată cum s-a ajuns la un anumit punct și oamenii au simțit mereu nevoia de a înțelege de unde vin, au o nostalgie a originilor, pe care o și cultivăm.

G.G.F.: Îmi vine în minte un citat care aparține doamnei Madeleine Albright: ”Istoria se scrie cu ochii ațintiți spre trecut, dar se face cu ochii ațintiți spre viitor.” Cum interpretați citatul?

L.S.: Istoricul are o poziție privilegiată. El are o viziune de ansamblu asupra evenimentelor și știe ce a urmat după acestea. Astfel, el poate emite judecăți de valoare asupra deciziilor luate într-un moment sau altul, dar când trebuie să iei decizii pentru viitor, puține lucruri sunt la fel de clare ca în istorie. Istoria poate oferi sfaturi, dar acestea nu sunt și nu pot fi infailibile. În viața de zi cu zi ne bazăm pe experiența noastră pentru a lua decizii, istoria este o experiență colectivă, nu văd nimic rău în a valorifica o experiență colectivă, milenară.

G.G.F.: Revenind la istoric, este Herodot cu adevărat ”părintele istoriei”?

L.S.: Nu aș crede asta, poate fi considerat primul istoric, dar asta nu-l face părintele istoriei, fiindcă opera lui conține multă ficțiune.

G.G.F.: Nu este așa în cazul oricărui istoric?

L.S.: Nu chiar, mulți se străduiesc să analizeze critic izvoarele istorice, ceea ce nu este cazul lui Herodot, care ne-a arătat că Xerxes a pornit spre Europa cu câteva milioane de soldați.

G.G.F.: Da, un pic cam mare estimarea. Dar cine este părintele istoriei, în viziunea dvs.?

L.S.: Eu aș miza pe Tucidide, e mult mai de încredere, e mult mai sobru și meticulos.

G.G.F.: Succesul lucrării sale despre războiul peloponeziac nu trebuie pus pe seama faptului că nu prea avem alte surse importante despre acest război? Nu a avut o concurență acerbă și de aceea este important.

L.S.: Evident că dacă am fi avut vreo zece lucrări contemporane despre subiect, poate Tucidide nu ar mai fi atât de important astăzi, zic poate, fiindcă nu se știe niciodată. În istorie nu prea lucrăm cu dacă, fiindcă niciodată, dar niciodată nu putem ști cum ar fi putut fi. De multe ori nu știm nici cum a fost, darămite cum ar fi putut fi.

G.G.F.: Să înțeleg că nu sunteți un fan al ucroniei?

L.S.: Ucronia, istoria alternativă sau contrafactuală, are un rol didactic, un rol în educarea tinerelor generații. De pildă, e greu să analizezi critic decizia Mareșalului Ion Antonescu de a continua războiul dincolo de Nistru, în 1941, dacă nu iei în calcul posibilitatea ca acesta să nu fi luat această decizie. Dacă decizia este considerată nefericită, în mod automat admitem că ar fi putut fi altfel, că ar fi putut lua o altă decizie. Dacă nu ar fi putut lua o altă decizie, atunci nu avem de ce să-l criticăm, era singura cale de urmat. Prin urmare, revenim la ideea că istoria nu este destin, și că implică liberul arbitru, ceea ce ne  determină să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă...? Dar o asemenea întrebare nu poate primi niciodată un răspuns sigur.

G.G.F.: Mie, unul, îmi place să cred că nu ne-am oprit la Nistru în 1941, din același motiv pentru care nu ne-am oprit la Carei, în 1944. Pur și simplu nu aveam această opțiune.

L.S.: Greșit, această opțiune exista, în ambele cazuri, doar că posibilele consecințe ar fi fost mult mai grave decât acceptarea unei stări de fapt. În final, germanii ne-ar fi obligat să trecem Nistrul, iar sovieticii nu ar fi acceptat un refuz. Cel puțin așa cred, într-o viziune contrafactuală.

G.G.F.: Vă tot referiți la noi, sunteți cumva român?

L.S.: Cum să nu, doar sunt o plăsmuire a imaginației dvs. românești. Clar că sunt român.

G.G.F.: Ne puteți oferi un exemplu concludent cum pot fi valorificate învățăturile trecutului?

L.S.: Haideți să ne întoarcem la Războiul Peloponeziac (431-404 î.H.). Atena, conducătoarea Ligii de la Delos, a luptat contra Spartei, liderul Ligii peloponeziace. În această sângeroasă tărășenie s-a implicat și Imperiul persan, care a sprijinit Sparta. Aurul persan s-a dovedit decisiv pentru victoria spartană. Astăzi, vedem cum la scară globală există trei superputeri: S.U.A., Republica Populară Chineză și Federația Rusă. Sparta, hegemonul lumii grecești, a declanșat acest război pentru că se temea de ascensiunea Atenei. S.U.A., ”jandarmul global”, se simte amenințat de ascensiunea Chinei. Federația Rusă, imperiul caduc, putem pretinde că este Imperiul persan, care oscilează între America și S.U.A.. Deocamdată este de partea Chinei. Tucidide ne arată că o putere în plină ascensiune și o putere în declin, pe lângă care se aciuează un oportunist de mare anvergură, poate duce la o situație conflictuală. Desigur, magnitudinea este alta, există și arme nucleare, dar geometria situației este în linii mari identică, altfel spus, face rime. Diplomația triunghiulară nu este o invenție a secolului al XX-lea.

G.G.F.: Bine, am putea avansa și situația războaielor punice și determinarea Romei de a eradica amenințarea cartagineză.

L.S.: De ce nu, dacă în 1918, Antanta ar fi cucerit Berlinul, iar înfrângerea Germaniei ar fi fost totală, poate naziștii lui Hitler nu ar fi vorbit despre legenda ”cuțitului înfipt în spate”, iar Europa ar fi putut porni de la zero pe un nou drum, ca în 1945. Antanta s-a mulțumit cu obținerea victoriei, dar nu a arătat tenacitatea romană care a dus la distrugerea Cartaginei în anul 146 î.H. Sau, de ce nu, putem vorbi despre faptul că Napoleon ar mai fi putut lupta în 1815. Din Sf. Elena perora la nesfârșit despre trădare și trădători, și despre câte resurse mai avea Franța în 1815. Putem vorbi mult și bine, putem țese scenarii contrafactuale, dar nu vom ști niciodată ce ar fi fost. Nu știi niciodată ce poți face, până nu faci.

G.G.F.: Care este originea cuvântului ucronie? Are acest gen literar vreun viitor?

L.S.: În 1857, filosoful francez Charles Renouvier, a publicat volumul intitulat Ucronia, utopia din istorie. Astfel, s-a născut un nou termen, care, astăzi, e înlocuit de sintagma istorie contrafactuală. Personal, prefer ucronia, sună mai din vremea mea, deși a apărut în secolul al XIX-lea. Și da, ucronia are un viitor, atâta vreme cât oamenii vor visa.

G.G.F.: Din tot ceea ce s-a spus până acum în cadrul acestui inedit dialog...

L.S.: Eu aș zice monolog...

G.G.F.: Mă rog! Istoricul trebuie să compare cât mai multe surse, private și oficiale, trebuie să le analizeze critic, trebuie să fie un sceptic prin excelență. Dar prezumpția de nevinovăție se aplică și în cazul personajelor istorice?

L.S.: Unii zic că da, așa ar fi corect. Deși mulți dintre istorici merg pe principiul ”oricine e vinovat până la proba contrarie”. În definitiv, erorile ”judiciare” comise de istorici se pot corecta și mulți colegi de breaslă chiar cu asta se îndeletnicesc. Unele subiecte sunt cvasiepuizate fiindcă sursele au fost stoarse de toată seva pe care o conțineau, fie sunt prea puține, iar cea mai bună metodă pentru a-ți face un nume este demolarea operei altui istoric.

G.G.F.: Cu cât mergem mai mult în trecut, cu atât sursele sunt mai parcimonioase, cu cât ne apropiem de prezent, cu atât sunt mai abundente. Nu există pericolul ca istoria ultimelor secole să fie inundată de prea multe informații, cu riscul de a îngreuna sarcina istoricului care încearcă să separe esențialul de neesențial?

L.S.: Istoricul decelează adevărul istoric, dar ultimele secole nu s-au mai confruntat cu mistere de nepătruns, cu incapacitatea surselor de a ne oferi date pentru o poveste ”completă”, ci cu o bogăție informațională care ne împiedică să creăm o poveste larg acceptată. E ca în teoria universurilor paralele, istoricii creează universuri paralele, povești destul de diferite despre aceleași evenimente, din cauza bogăției informaționale, dar nu numai. Nu de puține ori, pe baza acelorași surse. Adevărul istoric este ca o piramidă mayașă al cărei vârf străbate vegetația luxuriantă a junglei, o vedem, vrem să ajungem al ea, dar sarcina noastră e foarte dificilă, fiindcă trebuie să trecem de bariere vegetale aproape insurmontabile. Pe de altă parte, putem alege mai multe drumuri spre respectiva piramidă, care ne vor duce pe laturi diferite. În definitiv, vom ajunge la aceeași piramidă, vom străbate un drum lung și anevoios, dar perspectiva riscă să fie foarte diferită.

G.G.F.: Deci n-ar fi mai cinstit ca în cazul istoriei să vorbim de adevăruri, nu de adevăr?

L.S.: Nu neapărat, toate perspectivele asupra pomenitei piramide pot fi în egală măsură adevărate, doar că sunt adevăruri parțiale, iar bogăția informațională ne poate împiedica să realizăm o teorie unificatoare, o teorie a întregului, așa cum își doresc fizicienii să obțină la scară universală, despre respectiva piramidă. În științele sociale adevărul are un caracter provizoriu și relativ, dar nu este mai puțin adevăr. Repet, istoria este o știință aparte.

G.G.F.: În spirit de glumă, îmi permit să afirm că teoria relativității s-ar aplica mai bine în domeniul istoriei.

L.S.: Cu siguranță, doar timpul, cea de-a patra dimensiune, este cel care ne oferă atâta materie primă, care trebuie trecută prin sita relativității.

G.G.F.: Cum poate istoricul să se apere de cei care vor să deturneze percepția asupra istoriei, la sursă?

L.S.: Te referi la personajele istorice care vor să influențeze părerea posterității despre faptele lor?

G.G.F.: Evident!

L.S.: Multe personalități istorice s-au îngrijit de felul în care aveau să fie percepuți de posteritate. Unii au avut mai mult succes decât alții. Iulius Caesar, să zicem, a fost suficient de inspirat încât să scrie celebrele Comentarii, care au făcut ca posteritatea să-l vadă, în multe privințe, așa cum a vrut să fie văzut, ca un erou, un salvator, un mare general, un geniu. Spiritul critic este cel menit să ne apere de capcanele istoriei.

G.G.F.: Ce părere aveți despre rolul personalităților în istorie? Cine face istoria, masele sau liderul?

L.S.: Vă spun cu mâna pe inimă că liderul. Grecii nu ar fi pornit niciodată să cucerească Imperiul persan dacă nu ar fi fost conduși acolo de un lider carismatic și genial; triburile mongole nu s-ar fi unit și nu ar fi ajuns la porțile Vienei fără opera unificatoare a lui Ginghis-han; Franța nu ar fi ajuns niciodată imperiu fără N. Bonaparte; poate Rusia ar fi fost scutită de blestemul revoluției bolșevice dacă țarul Nicolae al II-lea nu și-ar fi asumat conducerea operațiunilor militare; poate Hitler ar fi câștigat războiul dacă nu s-ar fi considerat mai priceput decât generălimea Wehrmachtului; cine știe? În orice caz, cei care determină cursul istoriei sunt liderii, masele sunt, din păcate, lut moale în mâinile lor. Fiecare eveniment important stă în umbra unui lider ”providențial”. Aceasta este, cel puțin, viziunea mea.

G.G.F.: Dați credit ideii că istoria este domeniul de vânătoare ale unor personalități speciale?

L.S.: Istoria este cea care dă credit acestei idei, eu doar constat o serie de realități istorice. Liderul seduce masele sau le obligă să i se supună. De pildă, Isus Hristos, sper să nu fiu acuzat de erezie, deși nu sunt creștin, a fost un lider politic genial.

G.G.F.: Vă dați seama că planul său de acțiune a fost pur spiritual și nu a avut de-a face cu politicul.

L.S.: Mda! Dar stimate domn, eu nu văd nicio diferență între religie și politică. Religia este un instrument politic, la fel ca războiul. Dacă vestitul Carl von Clausewitz a putut spune că ”Războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace.”, eu îmi rezerv dreptul de a considera religia un instrument politic, un apendice al practicii politice.

G.G.F.: Puteți oferi ceva dovezi în sprijinul acestei bizare teorii?

L.S.: Să ne gândim doar la preambulul celebrului Cod al lui Hammurabi, care ne lasă să vedem în acest rege babilonian un trimis al zeilor, iar legile sale sunt, cum altfel, de inspirație divină. În politică legitimitatea este esențială, iar multă vreme, în unele locuri chiar și astăzi, aceasta a venit din planul divin. Să ne amintim cum Augustus și-a luat titlul de Pontifex Maximus, cum a creat un cult în jurul persoanei împăratului, cum a cerut să fie trecut după moarte în rândul zeilor. Să nu uităm că însăși religia creștină a triumfat în fața politeismului prin intermediul liderilor politici. Theodosius I cel Mare (379-395 d.H.) a impus prin autoritatea sa politică religia creștină ca unică religie în imperiu. Nu prin prozelitism, nu prin predici, ci prin autoritatea statului, o construcție politică, a triumfat creștinismul. Osmoza dintre religie și politică străbate istoria chiar de la începuturile acesteia.

G.G.F.: Astăzi însă lucrurile sunt puțin diferite.

L.S.: Da, celebrul stat laic, marea invenție a Occidentului, nu are foarte mulți aderenți pe plan global, încă. În România, Biserica este în continuare un instrument politic, cel puțin în viziunea unor politicieni, dar să ne gândim la politica din S.U.A. unde religia joacă un rol esențial, sprijinind mai ales Partidul Republican, raiul neoconservatorilor. Religia nu a părăsit în totalitate politica, și nu cred că o va face prea curând, și să nu uităm că însuși papa este mai presus de orice un lider politic, doar este supranumit suveranul pontif.

G.G.F.: Vă puteți continua expunerea despre acțiunile Mântuitorului?

L.S.: Da, foarte interesant, religia mozaică are un caracter exclusivist, este o religie etnică, o religie pentru un singur popor, de aceea nu am văzut țări care să se înghesuie să o îmbrățișeze.

G.G.F.: Dar avem exemplul medieval al khazarilor, care s-au convertit la religia iudaică.

L.S.: Mai știți și alt exemplu? Cred că nu. Să pretindem că este excepția care confirmă regula. Când afirmi sus și tare că ai un contract cu Dumnezeu, care pune poporul tău mai presus de celelalte popoare, e cam greu să aduni aderenți. Dar Isus a venit cu un mesaj revoluționar: toți oamenii sunt egali. Sunt egali pentru că sunt copiii lui Dumnezeu, sunt egali fiindcă toți sunt iubiți de Dumnezeu, sunt egali deoarece toți vor fi judecați de Dumnezeu după faptele lor, ceea ce le poate aduce răsplata sau osânda veșnică. Închipuie-ți că ești un sclav din timpul lui Tiberius, împăratul în timpul căruia a fost crucificat Isus, și adopți mesajul creștin, tu, deși un sclav, ești pus pe același plan cu împăratul. Tu și Tiberius sunteți odraslele creatorului universului, ambii veți da socoteală în fața lui Dumnezeu pentru faptele voastre. E un mesaj simplu, un mesaj fascinant, care nu putea rămâne fără ecou. În plan politic, seamănă întrucâtva cu celebra triadă ”Libertate, egalitate, fraternitate”, care a făcut carieră în vremea revoluției franceze.

G.G.F.: Ciudat, fiindcă libertatea și egalitatea sunt două realități incompatibile. Deoarece oamenii nu sunt egali, libertatea nu face altceva decât să mențină o stare de inegalitate, iar egalitatea nu poate fi menținută decât prin forță, deci prin abolirea libertății. Într-o societate liberă nu prea vedem egalitate, iar într-o societate egalitară, nu prea vedem libertate. Exemplul comunist este elocvent, cetățenii nu puteau fi egali decât în condițiile unei dictaturi totalitare, care să impună egalitatea prin forță.

L.S.: Bine punctat. De aceea democrațiile au creat minunata struțo-cămilă numită egalitate de șanse, care se străduiește să împace și capra, și varza, și libertatea, și egalitatea. Egalitatea de șanse se referă la linia de pornire, de start, care este aceeași pentru toți indivizii, rămânând ca pe parcursul cursei numită viață, calitățile personale să ne permită clasări diferite. În consecință, suntem și liberi, și egali. Ori, cel puțin așa ne place să credem.

G.G.F.: Care credeți că este viitorul istoriei? O să-și piardă umanitatea interesul pentru aceasta?

L.S.: M-aș mira să se întâmple astfel. Prezentul este o iluzie, viitorul o necunoscută, iar singura certitudine este trecutul. Omul iubește certitudinile, deși viața îi oferă atât de puține certitudini.

G.G.F.: Moartea și impozitele?

L.S.: Să zicem. Trecutul va fi mereu atractiv, cu înțelepciunea sa deloc desuetă, cu poveștile sale captivante, cu franchețea sa ce nu lasă niciun dubiu cu privire la adevărata natură a omului, cu lecțiile sale, cu eșecurile sale, cu luminile și umbrele sale, va avea mereu un loc în sufletul prea puțin schimbător al omului.

G.G.F.: Revoluția tehnologică a produs o revoluție educațională. Mai are istoria vreun rol în educarea tinerelor generații? Acum când toată cunoașterea se află la un clic distanță.

L.S.: Văd că ați ales să fiți comic spre finalul dialogului nostru. Internetul este o unealtă, ca orice creație umană poate fi benefică sau malefică. Trăim cu impresia că cunoașterea este atât de aproape ceea ce o face, paradoxal, să fie tot mai departe. Accesibilitatea nu este o calitate în sine, ea are valoare în cadrul unui angrenaj. Nu este o cunoaștere autentică. Cunoașterea trebuie să se găsească în mințile oamenilor, nu doar la îndemâna lor. Este bine că poți găsi cu rapiditate informații despre Polybius, de pildă, dar vor poposi aceste informații în mințile căutătorilor internauți sau vor satisface doar o curiozitate de moment? Creativitatea umană se bazează, în esență, pe capacitatea noastră de a face conexiuni între idei, de a le compara, de ale critica. Dacă aceste idei sunt stocate doar pe internet, cum le vom putea procesa cu computerele cu care ne-a înzestrat evoluția/Dumnezeu? Cunoașterea înseamnă acumularea de cunoștințe și utilizarea acestora în diferite contexte, nu poți obține capacități intelectuale superioare fără achiziționarea unor cunoștințe. Competențele, atât de dragi pedagogilor contemporani, sunt efectele acumulării unor informații. Mai întâi acumulezi, după care jonglezi. E grav dacă educația înseamnă doar acumulare de informații, dar este și mai grav să crezi că poți deveni competent în vreun domeniu fără această acumulare. Internetul ne face să fim convinși că știm tot ceea ce vrem să știm, dar, în realitate, știm fără să știm.

G.G.F.: Sunteți un critic al internetului, al mijloacelor multimedia?

L.S.: Defel! Internetul poate fi o unealtă extrem de utilă. Rețineți, o unealtă. Dacă vom permite pensionarea memoriei umane pe motiv că internetul poate stoca mai bine și mai mult decât creierele noastre, vom pierde tocmai acel potențial creativ care a dus la apariția acestei societăți ultrasofisticate.

G.G.F.: De ce să înveți la școală despre Confucius, dacă poți afla despre el accesând internetul?

L.S.: Ca să cauți mai multe detalii despre Confucius, în primul rând trebuie să știi că numitul Confucius a existat. Într-o lume în care cultura generală, ca idee de bază a educației de valoare, este în retragere pe toată linia, e greu de crezut că vei auzi despre Confucius în altă parte decât la școală. În al doilea rând, trebuie să existe o motivație care să te facă să cauți acele informații, iar ”severitatea” programelor școlare și a dascălilor   s-ar putea să te motiveze. Motivația nu apare din neant. Ne tot mândrim cu gândirea critică, pe care o urmărim peste tot, deși îmi este greu să cred că o poți dobândi doar prin intermediul internetului și numai pe cont propriu, cam ce anume vom critica din moment ce nu prea avem nimic în cap? Iar gândirea critică înseamnă familiarizarea cu niște situații, cu care s-ar putea să nu te întâlnești niciodată, dacă nu studiezi, să zicem, și istoria. Socrate nu a devenit Socrate peste noapte, nu s-a trezit dintr-o dată posesor al unei gândiri critice, ci a cultivat-o întreaga sa viață, pentru a ajunge la concluzia că nu știa nimic.

G.G.F.: Nu sunteți un pic cam aspru?

L.S.: Da de unde, sunt prea blând. Internetul a dat glas întregii umanității. Orice incult se poate pretinde cult fiindcă știe să apese câteva taste și să facă arabescuri cu un mouse. Și mai grav, același internet a permis acestor cohorte, din specia omniscientul de net, să răspândească înalte creații spirituale la o scară fără precedent, cu o audiență fără precedent. Niciodată în istoria umanității, cunoașterea nu a fost atât de accesibilă, dar atât de inutilă. Șuvoiul informațional mătură totul în calea sa, iar cunoașterea autentică te poate ajuta să-l îmblânzești, prin ridicarea unor ecluze logice, cu ajutorul betonului unei educații autentice, care nu scoate creierul uman la pensie.

G.G.F.: Devine, în atari circumstanțe, adevărul irelevant?

L.S.: Adevărul nu s-a bucurat niciodată de foarte mulți fani. Istoria a fost mereu scrisă de învingători, iar adevărul nu trebuie lăsat să strice o poveste bună. Aceste maxime au ghidat mulțimile de-a lungul secolelor. Chiar scrisă de învingători, istoria a permis celor curioși accesul la adevăr, și chiar și poveștile bune au putut fi stricate prin cunoaștere. Adevărul ne poate ajuta să stricăm unele povești frumoase, dar ne poate permite să țesem altele și mai frumoase. În definitiv, nu e menit adevărul să ne elibereze?

G.G.F.: Quid est veritas? (Ce este adevărul?)

L.S.: Și iată cum se naște gândirea critică, stimate domn. Știți, sper, că celebra remarcă ”Și tu, Brutus?” aparține lui William Shakespeare. Pentru un dramaturg e ceva dezirabil ca Caesar să fi rostit aceste vorbe atunci când l-a văzut printre asasini și pe fiul său adoptiv Brutus, dar, în realitate, nicio sursă istorică nu ne spune așa ceva. E o poveste frumoasă, dar și mai frumoasă este povestea celor care l-au asasinat pe Caesar pentru a apăra libertatea și ceea ce mai rămăsese din democrația reprezentativă a Republicii romane. N-ar trebui să empatizăm cu acești apărători ai republicii? În schimb, suntem fascinați de destinul tragic al lui Caesar, arhetipul dictatorului. După cum spuneam, omul este un animal care iubește poveștile. La fel ca și în cazul lui Iulian Apostatul (361-363 d.H.), care nu a fost prea încântat de agresivitatea cu care creștinismul elimina politeismul de pe scena istoriei romane. El a murit în urma unei răni căpătate în luptele cu perșii și, desigur, ar fi spus, aflat în pragul morții: ”M-ai învins, Galileene!” O trimitere directă la creștinism, fiindcă ce pot păți dușmanii Bisericii, dacă nu să moară de mâini dușmane. Mă îndoiesc de veridicitatea acestei povești, dar e o poveste bună, mai ales pentru un creștin.

G.G.F.: Dar văd că omul nu iubește neapărat poveștile adevărate.

L.S.: Greșit! Omul iubește numai sau mai ales poveștile adevărate, întrucât are o mare capacitate de a considera orice poveste ca fiind adevărată. Poveștile de mai sus sunt populare, tocmai fiindcă sunt considerate adevărate. Chiar și în cazul ficțiunii, omul apreciază ficțiunea verosimilă, care-i spune o poveste care ar putea fi lesne transpusă în viața reală.

G.G.F.: Nu că nu mi-ar plăcea să dialoghez monologând, dar ce anume ne puteți spune în încheierea acestei minunate expuneri, care ne-a arătat un ultramodern spirit antic?

L.S.: Că tot ne-am propus să facem o expunere didactică, pentru tinerele generații, căci tot ceea ce am spus aici nu sunt secrete revelate istoricilor, cât publicului larg și neavizat, sau poate nici măcar nu sunt secrete, iar publicul nu este chiar atât de neavizat, aș vrea să spun câte ceva despre educație, dar nu prin vorbe meșteșugite care să-mi aparțină, ci prin alesele cuvinte ale filosofului Platon, pe care-l consider fără egal în multe privințe. Cu referire la educație, acesta spunea în Legile: ”Niciodată o bună educație nu a fost dăunătoare nimănui, pe când victoriile au fost și vor mai fi funeste învingătorilor.”[7] Mai mult decât atât, educația ”...care are drept scop a ne deprinde cu virtutea chiar din copilărie, inspirând cuiva dorința aprinsă de a fi cetățean perfect și de a ști să comande ori a se supune conform legii. Ori pe aceasta singură vrem noi a o defini și numai ea merită, pare-mi-se, numele de educație.”[8] Și, mă credeți sau nu, virtutea, dorința de a fi cetățean sau de a accepta supremația legii, democrația, se învață prin istorie, eminamente prin istorie. De unde putem deduce, că baza educației este istoria, dacă nu doar istoria, conform definiției platoniene. Însă ce știe Platon, un spirit revolut, care nu știa să navigheze pe internet?

G.G.F.: Vă suntem recunoscători pentru disponibilitatea de a vă revărsa, aici și acum, preaplinul unui spirit rafinat, rasat.

L.S.: Onoarea a fost doar de partea mea. Spor la educație. Și nu uitați: „Așa trebuie scrisă istoria: întemeind-o numai pe adevăr și cu nădejdea doar în viitorime, fără a-i linguși pe cei de azi și fără a-i măguli prin laude. Iată modelul și norma compunerii unei lucrări istorice care să se învrednicească de numele acesta. Dacă unii istorici se vor lua după rânduielile amintite, scrierea noastră își va fi atins scopul.”[9]

 

---

[1] Lucian din Samosata, Scrieri alese, Editura MondoRo, București, 2011, p. 28.

[2] Ibidem, p. 27.

[3] Ibidem, p. 33.

[4] Ibidem, 29.

[5] Ibidem, p. 25.

[6] Immanuel Kant, Spre pacea eternă, Editura MondoRo, București, 2015, p. 33.

[7] Platon, Legile, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010, p. 58.

[8] Ibidem, p. 60.

[9] Lucian din Samosata, op. cit., p. 34.