 |
| Pompeius Magnus - aliatul regelui Burebista (82-44 î.H.) |
În secolul I î.H., triburile geto-dace se unesc creând un regat foarte întins. La baza acestei realizări stau acțiunile unei mari personalități, regele Burebista (82-44 î.H.). Cuvântul regat trebuie privit cu precauție, fiindcă un stat este compus din populație, teritoriu și, fapt extrem de important, instituții. E imposibil de știut ce fel de instituții avea statul lui Burebista, în cazul în care avea așa ceva. Cel mai probabil, statul lui Burebista era o uniune tribală ceva mai extinsă, fără o viață urbană și fără o administrație așa cum aveau romanii sau grecii. Nu știm nici măcar care era capitala sa, dacă a avut vreuna. E posibil să-și fi ales reședințele în funcție de necesitățile de moment. Revenind însă la ideea de regat geto-dac, eu, unul, aș opta pentru denumirea de Imperiul geto-dac al lui Burebista și țin să precizez că această aserțiune are în vedere strict întinderea statului său. Din câte cunoaștem, frontierele probabile ale acestui stat în momentul său de apogeu se întindeau până la Dunărea Mijlocie în vest, până la vărsarea râului Bug în Marea Neagră, în est, și de la Carpații Păduroși, în nord, spre Munții Balcani în sud. Au existat state comparabile ca întindere, pe care le numim imperii. De exemplu, Țaratul (Imperiul) bulgar, căruia i s-au pus bazele în anul 681 d.H., ori Țaratul (Imperiul) sârb creat în sec. al XIV-lea de Ștefan Dușan. Dacă acestea au fost imperii, strict din perspectiva întinderii teritoriale, trebuie să numim creația lui Burebista Imperiul geto-dac. În sprijinul acestei alegații, e necesar să avem în vedere că Imperiul hunilor sub Attila nu era altceva decât, la fel ca și în cazul lui Burebista, o uniune tribală ceva mai extinsă, fără viață urbană proprie, fără administrație, în adevăratul sens al cuvântului, care se autosusținea prin jaf sistematic și un sistem de tributuri. Dacă acesta era un imperiu, atunci un imperiu aveau și geto-dacii în timpul lui Burebista.
Unirea triburilor geto-dace s-a
făcut treptat, pe cale militară și diplomatică. În cele din urmă, Burebista a
adus sub stăpânirea sa și coloniile grecești și parte nord-vestică a Mării
Negre. Se prea poate ca opera unificatoare să fi fost favorizată de creșterea a
două primejdii. Pe de-o parte, celții se infiltrau în teritoriile geto-dacilor,
iar dinspre sud se profila pericolul roman. Ipoteza este susținută și de faptul
că, după știința noastră, prima campanie de anvergură a fost împotriva
celților, cândva înainte de anul 60 î.H., și a dus la decimarea triburilor boilor
și tauriscilor. Autorul antic Strabon, în lucrarea Geographia, spune despre Burebista următoarele: ”Ajungând în fruntea neamului său, care era
istovit de războaie dese, Burebista, bărbat get, l-a înălțat atât de mult prin
exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât, în câțiva
ani, a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte dintre
populațiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut și de romani. Căci trecând
plin de îndrăzneală Dunărea și jefuind Thracia – până în Macedonia și Illyria
-, a pustiit pe celții care erau amestecați cu tracii și cu illirii și a nimicit
pe de-a întregul pe boii aflați sub conducerea lui Critasiros și pe taurisci.”
Din succinta narațiune pusă la
dispoziție de Strabon, se desprind câteva concluzii interesante:
- geto-dacii erau istoviți de războaie
dese, de unde deducem că triburile lor se luptau frecvent între ele sau cu
dușmani externi, ceea ce indică o societate războinică;
- referirea la exerciții și
ascultarea de porunci pare să indice un sistem administartiv rudimentar;
- abținerea de la vin este o
referire ce ține mai mult de zona cancanului și denotă faptul că geto-dacii
erau mari consumatori de vin;
- Burebista a înțeles efectele
nocive ale alcoolului, iar acțiunea lui, păstrând proporțiile, este
echivalentul antic al prohibiției americane;
- regele/împăratul geto-dac a
întreprins numeroase acțiuni militare victorioase care au condus la extinderea
statului;
- jaful era și a rămas, multă vreme,
o importantă sursă de venituti;
- romanii au început să vadă în
Burebista o primejdie pentru interesele lor;
- boii și tauriscii nu au fost doar
învinși, ci exterminați, ceea ce pare să fie un genocid, așa cum au făcut de
atâtea ori și romanii, de pildă, cu cartaginezii.
Relatarea lui Strabon ne mai dă și
alte detalii prețioase. De exemplu, aflăm importanța acordată marelui-preot
Deceneu, un magician care știa proroci voința zeilor, meșteșug pe care,
pare-se, îi deprinsese în Egipt. Orice lider complet ține cont și de ”voința
zeilor/zeului”. Religia joacă un rol central în crearea unei ideologii care să
legitimeze acțiunile conducătorului, și care poate fi cea mai puternică sursă
de legitimitate dacă nu voința zeilor? Să nu uităm că Alexandru se considera
zeu, împărații romani începând cu Augustus cereau să fie considerați aidoma
zeilor, iar deviza cruciaților era ”Deo
volente!” (Pentru că Dumnezeu o vrea! – lb. latină). Prin urmare, dragă
cititorule, dacă aspiri la rangul de împărat, președinte sau la cel de politician,
e musai să înțelegi planul divin și să-l comunici celor pe care-i vrei aproape
de tine, într-o formă pe care ei s-o considere acceptabilă. Dar revenind la
daravelele noastre, din toate cele anterior menționate, se poate creiona
portretul unui lider complex, carismatic, inteligent, dar și bun războinic. Însă
ca să ducem discuția un pic în zona burlescului, a speculației fără temei,
trebuie să mărturisesc faptul că pun căderea sa pe seama ”abținerii de la vin” și a viilor care s-au ars din ordinul său. Să
nu uităm că prohibiția a agravat marea criză economică din anii 1929-1933 și a
favorizat ascensiunea mafiei în SUA. Deci, Quod
erat demonstrandum (Ceea ce era de demonstrat – lb. latină).
Înainte de a mai urca o treaptă
înspre nucleul acestui capitol, vizibil chiar din titlu, să mai zăbovim un pic
lângă personalitatea lui Deceneu, despre care se exprimă elogios și Iordanes,
istoric roman de origine gotică, autor al lucrării Getica. Opera sa tratează istoria goților, neam de origine
germanică, dar, din neștiință sau intenționat, autorul îi confundă pe goți cu
geții. Confuzia e ușor de înțeles, de la goți la geți și de la geți la goți, au
trecut multi semidocți de-a lungul vremurilor și e foarte posibil ca și cititorii
din sec. al VI-lea ai numitului și renumitului Iordanes să nu fi fost cu mult
mai în temă decât cei contemporani. De aceea bănuiesc că domnul Iordanes a
semănat confuzie în mod intenționat din dorința de a crea goților o istorie
veche și glorioasă, cu nimic mai prejos decât cea a grecilor și a romanilor. Nu
e pentru prima dată când complexul de inferioritate își bagă coada între
cititori și adevăr. Dacă bine îmi amintesc, nici romanii nu au fost străini de
acest procedeu. Nu și-au mitizat ei istoria afirmând că strămoșul lor ar fi un
anume Aeneas, refugiat din Troia; nu au pretins ei că asediul cetății etrusce
Veii a durat exact zece ani, la fel ca asediul Troiei; nu în Historia Augusta
sunt amintiți exact cei 30 de tirani, la fel ca cei 30 de tirani de la Atena,
din sec. al V-lea î.H.? Dar ce zic despre romani, nu se pretindea Arpad, cel
care a condus triburile maghiare înspre Europa, în sec. al IX-lea d.H., urmaș
al lui Attila, cu toate că nu există legătură între huni și maghiari, alta
decât că ambele popoare s-au așezat în Panonia și au venit dinspre Asia? Una
peste alta, Iordanes ne spune că: ”Pe
când domnea peste goți Burebista, a venit în Goția Deceneu, în timpul în care
la romani puterea o avea Sulla. Burebista luându-l pe lângă sine pe Deceneu,
i-a dat o putere aproape regală.” Din acest citat au dedus specialiștii că
Burebista și-a început domnia în anul 82 î.H., întrucât Sulla a condus Roma
între anii 82 și 79 î.H. Evident, orice an dintre 82 și 79 î.H. poate fi cel
corect. Cât despre Sulla, trebuie să vă spun că a fost un dictator atipic, a
părăsit puterea în anul 79 î.H., dedicându-se vieții private. Cine renunță la
putere așa cu una, cu două?
E timpul să-ți arăt, cititorule,
faptul că toată această lungă prezentare a avut un rol cât se poate de necesar
pentru că ea ne-a adus la punctul nevralgic al acestui capitol: izbucnirea
războiului civil din Imperiul roman, dintre Caesar și Pompei (49 î.H.). Și cât
de determinantă pentru derularea evenimentelor putea fi intenția lui Burebista
de a-l ajuta pe Pompei.
Între anii 58 și 51 î.H., Caius
Iulius Caesar a purtat un greu război pentru supunerea Galiei, ceea ce a și
reușit. Însă în anul 50 î.H., mașinațiunile fostului său aliat, Pompei, au
determinat Senatul să-i ceară lui Caesar să-și demobilizeze armata și să se
întoarcă la Roma, pentru a da socoteală de faptele sale. Este cât se poate de
clar că soarta i-ar fi fost pecetluită dacă ar fi dat curs acestor cerințe, de
altfel, legale. Gândindu-se mai mult la binele său și mai puțin la binele
altora, așa cum îi șade bine unui tiran, a mărșăluit spre Roma în fruntea
legiunilor sale. Pompei s-a retras în Peninsula Balcanică unde adunat trupe și
aliați pentru a tăia capul șarpelui, pe care multă vreme l-a hrănit la sân, și
la a cărui înălțare a contribuit din plin. Se certifică, încă o dată, vechea
zicală românească: ”Pe cine nu lași să
moară, nu te lasă să trăiești.” Sper să mă ierți, cititorule, că, din când
în când, mai deschid sipetul de înțelepciune populară, ca să te dumirești că
poți găsi în el lucruri cât se poate de folositoare.
În timp ce se preocupa asiduu de
strângerea unei armate care să se poată măsura cu veteranii lui Caesar, Pompei
a primit o solie interesantă de la însuși Burebista, care-i oferea sprijinul
său, în schimbul prieteniei romanilor. Și de această dată se pot observa
calitățile lui Burebista. Planul său era fără cusur. Avea să-l ajute pe Pompei,
fiindcă acesta avea cele mai mari șanse să învingă, era un general încercat,
avea de partea sa Senatul și dispunea de mult mai multe resurse decât oponentul
său, chiar dacă mobilizarea acestora cerea timp. Dacă Pompei avea să învingă și
cu sprijinul său, trebuia să-i fie recunoscător, fapt ce i-ar fi asigurat
prietenia și, de ce nu, alianța romanilor. Și uite așa, Burebista ar fi
îndepărtat toate amenințările externe la adresa țării sale.
Despre ambasada lui Burebista către
Pompei aflăm dintr-un decret descoperit în colonia greacă Dionysopolis (azi Balcic,
Bulgaria) care grăiește astfel despre faptele zisului Acornion, locuitor al
urbei menționate: ”Și fiind el trimis ca
sol de către regele Burebista la imperatorul roman Cnaeus Pompeius fiul lui
Cnaeus și întâlnindu-l pe acesta în Macedonia, lângă Heraclea Lyncestis, a dus
la capăt nu numai treburile regelui, câștigând buna dispoziție a romanilor față
de rege, dar și pentru patria sa a negociat cu foarte frumoase rezultate.” E
clar ca lumina zilei că s-a înfiripat o alianță profitabilă pentru ambele tabere,
dar istoria a avut alte planuri, ori mai bine spus, Pompei nu era la înălțimea
faimei sale, și nici soldații săi nu se puteau ridica la nivelul celor pe
care-i avea Caesar. La 9 august în anul 48 î.H., Caesar, deși avea o armată
depășită din punct de vedere numeric, a obținut o strălucită victorie, înainte
ca ajutorul lui Burebista să-i parvină lui Pompei. Dacă războinicii geto-daci
ar fi sosit la timp la Pharsalos, nu e greu să ne imaginăm că disproporția
numerică ar fi fost atît de mare, încât Caesar nu ar fi putut învinge.
Înfrângerea și, eventual, uciderea lui Caesar ar fi schimbat mersul istoriei.
Pompei ar fi controlat Imperiul roman. Poate republica romană ar fi căpătat o
nouă șansă. Augustus nu ar mai fi creat principatul și nu ar fi existat ca figură
politică marcantă. Caesar nu ar fi devenit din nume un titlu, din care astăzi
derivă termenul slav Țar (Împărat) și cel german Kaiser (Împărat). Se prea
poate ca șirul războaielor civile să fi continuat până la dezemembrarea
imperiului, ceea ce ar fi împiedicat cucerirea Daciei de către Traian și, pe
cale de consecință, chiar apariția poporului român. Posibilele ramificații ale
sosirii geto-dacilor în tabăra lui Pompei înaintea Bătăliei de la Pharsalos
sunt infinite. Și ce exercițiu interesant e să ni le imaginăm. Nu-i așa, dragă
cititorule!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu