Decebal continuă rezistența

Decebal - regele dacilor
(87-106 d.H)

Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat probabil în anii 105-106. Despre acest război știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, dacii erau lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că ”mai mulți daci trecură la Traian, și pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, la fel ca Aliații în Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la ultimul om.

            Descrierea lăsată de Cassius Dio despre cel de-al doilea război este extrem de succintă. ”Traian trecu Istrul pe acest pod; și a purtat războiul mai mult cu prudență decât cu îndrăzneală, biruindu-i pe daci după lungi și grele strădanii.” Din scenele de pe columnă pare că acest război a constat mai mult dintr-o serie de asedii, nu au avut loc bătălii epice ca în anii 101-102 d.H. Dar mă îndoiesc sincer că înfrângerea dacilor a ridicat mari probleme, așa cum ne lasă să credem Cassius Dio. Însă, pus în gardă de panoplia de soluții și stratageme uzitată de Decebal împotriva romanilor, Traian a dat dovadă de multă reținere și nu a vrut să riște nimic, recunoscând valoarea adversarului său. Acest fapt se prea poate să fi lungit un război care a pornit având deja un câștigător, formidabila și copleșitoarea mașină de război romană, perfecționată în secole de războaie neîncetate. În viziunea mea, Cassius Dio subliniază greutatea și durata luptelor doar pentru a hiperboliza acțiunile împăratului, a cărui vitejie este în mod repetat evidențiată. În mod normal, având în vedere faptul că din punct de vedere numeric și tehnic, romanii erau net superiori, aliniind pe câmpul de luptă o armată de veterani profesioniști, în fața unor țărani luați de la coarnele plugului, supunerea dacilor a fost un semieșec. A fost nevoie de două războaie pentru a înfrânge în mod definitiv rezistența dacilor. Pentru un mare războinic, așa cum se pretindea Traian, nu e o mare realizare. Din fericire pentru Traian, imaginea sa a fost lustruită de mașina perfect unsă a propagandei romane.

            Din tot ceea ce cunoaștem, vedem clar ca lumina zilei faptul că Traian a pus în slujba preamăririi sale toate mijloacele la îndemână: oameni de cultură precum Pliniu cel Tânăr, monumente publice, emisiuni numismatice, jocuri cu gladiatori etc. Asemenea lui Caesar, care a scris De bello gallico, a purces în direcția redactării unei lucrări intitulate De bello dacico, care, din nefericire, nu ni s-a păstrat. Dar nu am niciun motiv să cred că dacă i-am știi conținutul, am avea o variantă fundamental diferită asupra evenimentelor. Columna lui Traian, este, probabil, o descriere fidelă a conținutului lucrării împăratului, care nu s-a bucurat de mare apreciere, din moment ce s-a pierdut în negura timpului. Pentru ca împăratul să fie glorificat, adversarul său trebuia să fie de mare calibru. În multe privințe, așa a și fost, dar romanii au avut toate avantajele de partea lor, și s-au poticnit în fața unei populații semibarbare. Pentru toate acestea, suspectez că Marcus Ulpius Traianus nu a fost chiar marele geniu militar pe care ni-l prezintă istoriografia romană și, tot ce se poate, Decebal îi era superior, măcar în această privință.

Printre cauzele războiului am enumerat într-un capitol anterior și problemele financiare ale imperiului moștenite de la Domițian (Traian putea invoca, la unison cu mai toate guvernele contemporane, ”greaua moștenire”). Cassius Dio, și nu numai, ține să indice bogăția recompensei bănești obținute de romani de pe urma victoriei. Nu avem nici un motiv să ne îndoim, chiar dacă nu știm valoarea exactă a tezaurului lui Decebal, de relatările legate de acest subiect. Dar să-i dăm cuvântul neobositului Cassius Dio: ”Se găsiră și tezaurele lui Decebal, cu toate că fuseseră ascunse sub râul Sargetia, care uda reședința regală. Într-adevăr el abătuse râul de la matca sa prin niște captivi și făcuse o groapă în albie; apoi depunând într-însa o cantitate mare de aur și argint, și alte lucruri prețioase și tot ceea ce ar fi putut suferi umezeala, așeză deasupra lor pietre și grămezi de pământ, după care a readus râul pe cursul inițial; iar în niște peșteri a depus tot prin acei prizonieri, veșminte și alte obiecte de acest fel. Apoi, după ce făcuse aceasta, îi ucise, ca să nu spună nimic. Dar Bicilis, unul dintre apropiații săi, care cunoștea totul, fu prins și divulgă secretul.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII -14)

            Bogăția prăzii capturate de romani este subliniată și de Ioannes Lydus, autor din sec. al VI-lea d.H., în lucrarea De Magistratibus republicae Romanae (Despre magistraturile statului roman – lb. latină). În strădania sa de a-l glorifica pe împăratul Iustinian (527-565), precizează următoarele: ”...Traian, înving pe Decebal, regele geților, a adus romanilor cinci milioane de libre de aur și de două ori pe atâtea de argint, afară de cupe și de obiecte care depășesc limita oricărui preț, de turme, de arme, și de peste cinci sute de mii de bărbați foarte războinici cu arme cu tot, după cum a afirmat Criton, care luase parte la război...”. Orice persoană rațională întâmpină acest extras din opera lui Ioannes Lydus cu circumspecție. E irațional a crede că după un război devastator romanii au capturat, dintr-un mic regat, totuși, Dacia nu era Parția, o jumătate de milion de prizonieri, pe care i-au vândut ca sclavi. Cifra depășește cu mult efectivele militare pe care le-au implicat romanii pe frontul dacic. Se crede că romanii au aliniat împotriva dacilor, în cele două războaie, între 150.000 și 200.000 de soldați. Așadar, e greu de crezut că 200.000 de soldați romani ar fi putut asigura paza a 500.000 de prizonieri fioroși și înarmați până-n dinți, cum la fel de crezut este și faptul că aceștia s-ar fi lăsat capturați cu una cu două, pentru a fi vânduți la târg precum vitele. De aceea, și partea care se referă la bogățiile capturate de romani trebuie luată cu un grăunte de sare. Nu putem respinge o aserțiune și să îmbrățișăm fără rezerve o alta din partea aceleiași surse. Din moment ce este clar că Ioannes Lydus exagerează, măcar într-o privință, putem suspecta că exagerează în toate cele. Sursa primară a informației este cartea lui Statilius Crito, Geticele, care nu ni s-a păstrat. Așa că nu putem știi cui aparține enorma cifră, lui Crito sau lui Lydus? În orice caz, este un fals grosolan.

            Având în vedere faptul că după încheierea războiului, poate în vara anului 106, Traian a oferit la Roma 123 de zile de jocuri cu gladiatori, și a finanțat proiecte edilitare somptuoase, precum și costisitorul război contra parților, mai târziu, putem crede că tezaurul capturat a fost consistent. E posibil ca acesta să fi fost motivul central al suspunerii dacilor, dar și faptul că în Dacia să găseau zăcăminte de aur. E încă subiect de dezbatere între istorici sursa acestui tezaur. Cum au obținut regii geto-daci o așa mare cantitate de aur și argint? Cel mai probabil, fabulosul tezaur a fost constituit prin contribuția tuturor regilor de la Burebista la Decebal. Jaful, taxarea supușilor, exploatarea aurului din Dacia, dar și subsidiile romanilor și-au adus contribuția la sporirea tezaurului. E la fel de neclar motivul pentru care Decebal a ales să-l ascundă în loc să-l pună la adăpost la aliații săi, de pildă roxolanii. Evident, nu putea avea încredere în buna credință a acestora, dar măcar nu era capturat de inamic, ceea ce ar fi fost o grea lovitură pentru finanțele lui Traian. La fel de obscur este și motivul pentru care Decebal a ales calea rezistenței până la capăt, un gest disperat, eroic, dar complet inutil. Alături de cei care i-au rămas credincioși, cu tot cu tezaur, se putea refugia la roxolani, sau la dacii rămași în afara imperiului. Putea să-și încropească o mică stăpânire printre dacii liberi sau chiar mai departe. E improbabil ca Traian să se fi aventurat spre nordul Europei sau spre stepele nord-pontice în urmărirea lui Decebal. Din scenele de pe columnă se poate constata că Decebal a avut în vedere retragerea la aliați pentru a continua rezistența, ceea ce are darul să mă mire, fiindcă logic ar fi fost să ia calea exilului împreună cu fidelii săi, cu tot cu bogății, chiar de la începutul celui de-al doilea război, în vara anului 105. Cine știe, poate se baza pe statornicia aliaților săi sarmați, dar și pe scenariul unui nou front deschis de Pacorus al II-lea în Orient. Dacă Decebal nu ar fi avut încredere în Bicilis, romanii ar fi fost privați de o mare bogăție. Odată cu dispariția regelui, nimeni nu ar mai fi știut ascunzătoarea comorii, care ar fi fost pierdută, poate pentru totdeauna. În lipsa altor surse, nu putem știi de ce Decebal a ales să aibă încredere în Bicilis.

            După cum ai dedus deja, cititorule, scenariul contrafactual pe care ți-l propun este următorul: Decebal, conștient de faptul că înfrângerea sa este doar o chestiune de timp, își strânge fidelii în jurul său și pleacă spre est sau nord, cu tot cu tezaur croindu-și drum cu aur sau cu sabia, ori cu sprijinul aliaților săi. Traian nu se aventurează în urmărirea sa și obține o victorie a la Phyrrus. Pierderi masive, cheltuieli mari pentru desfășurarea războiului și o pradă minoră. Problemele pecuniare ale imperiului se adâncesc, iar Traian nu mai are resurse pentru a cumpăra bunăvoința vulgului sau pentru a duce un nou război contra parților. Triburile barbare din Europa simt slăbiciunea imperiului și ațâțate de Decebal pregătesc un atac de amploare, așa cum aveau să facă în timpul lui Marcus Aurelius (161-180 d.H.). Parții profită și ei de ocazie, pentru a agrava problemele unui imperiu aflat în pragul falimentului. Astfel, Decebal își poate recupera regatul, fiindcă romanii aleg să se apere din nou pe Dunăre, o frontieră naturală cu mult mai sigură și mai ușor de susținut. Așa cum avea să constate și împăratul Aurelian, despre care vom avea ocazia să vorbim într-unul dintre capitolele următoare.

            În încheierea acestui capitol, îți voi reține atenția, dragă cititorule, cu două aspecte: durata celui de-al doilea război daco-roman și sfârșitul lui Decebal. Despre durata celui de-al doilea război nu știm foarte multe. Cunoscând faptul că Dacia era mult slăbită și lipsită de aliați (doar spre final par să apară pe columnă niște războinici străini), durat războiului nu ar fi trebuiit să fie foarte mare. Foarte ciudată este, cred, perioada de 123 de zile de jocuri cu gladiatori oferită de Traian la întoarcerea la Roma. Titus (79-81), de exemplu, la inaugurarea Colosseumului, a oferit, conform lui Cassius Dio, jocuri timp de 100 de zile. Și romanii erau pasionați de cifrele fixe, rotunde, de aceea mă miră cifra 123. Ce semnificație poate avea ea, dacă are vreuna? În istoriografia românească s-a emis ipoteza că, de fapt, al doilea război daco-roman a durat exact 123 de zile, ceea ce înseamnă că s-a desfășurat în anul 105, și nu în anii 105-106 cum se crede de obicei. Situația în care se găseau beligeranții în anul 105, justifică această ipoteză, ca și scenele de pe columnă care ne arată cu predilecție asedii. Deci, lichidarea unor fortificații, ceea ce n-ar fi trebuit să pună mari probleme romanilor. După toate probabilitățile, războiul s-a terminat în mod oficial în anul 105, în 123 de zile, iar în anul 106, trupele romane, eventual, în lipsa împăratului, au lichidat focare de rezistență locale, au organizat provincia și au curățat terenul. Evident, părerea cvasiunanimă a specialiștilor români este aceea că al doilea război s-a desfășurat în anii 105-106, și o simplă opinie, exprimată într-o doară nu poate și nu vrea să răstoarne decenii de obișnuință.

            Decebal a avut parte de un sfârșit în egală măsură eroic și tragic. Din punctul meu de vedere, destinul său seamănă în multe privințe cu cel al altui mare inamic al Imperiul roman, Tacfarinas. Cel mai notabil eveniment militar din timpul împăratului Tiberius, pare să fi fost revolta antiromană din Africa al cărei lider a fost Tacfarinas. Aceasta s-a desfășurat între anii 17 și 24 d.H. Tacitus este singurul care ne vorbește pe larg despre aceste evenimente, care seamănă izbitor de mult cu un război de eliberare, iar Tacfarinas pare un luptător pentru libertate, deși romanul Tacitus vede în el mai mult un tâlhar gata să profite de problemele imperiului. Trebuie să înțelegem un lucru despre Imperiul roman, ca și despre orice alt imperiu care a existat sau va exista vreodată, măreția imperială se clădește prin crimă, jaf și exploatare. Asta nu schimbă cu nimic faptul că romanii au clădit o civilizație uluitoare, care ne stârnește admirația, dar să nu uităm prețul plătit pentru acest imperiu. Istoria este jocul oamenilor echilibrați, așa cum propaganda este drogul celor impetuoși. Dar să evadăm din vârtejul digresiunilor pentru a-l asculta pe Tacitus: ”Inamicul era comandat de Tacfarinas. De naționalitate numidian, acesta a servit în cadrul trupelor auxiliare romane din Africa, dar a dezertat și a început să adune în jurul său tot felul de indivizi fără căpătâi, obișnuiți cu jaful, cu scopul de a prăda și distruge. Apoi a făcut din aceștia o armată în toată regula. În final, a ajuns conducătorul, nu al unei hoarde haotice, ci a tribului Musulami.” (Tacitus, Annals, p. 426) În cele din urmă, în anul 24 d.H., Tacfarinas și oamenii săi au fost surprinși de către trupele romane, grație unui informator, și uciși. Tacfarinas s-a aruncat în sulițele romanilor pentru a nu fi capturat, o moarte care ne amintește întrucâtva de sfârșitul lui Decebal, regele dacilor.

            Decebal, în schimb, a ales să-și pună singur capăt zilelor cu propria sabie pentru a nu fi capturat de romani. A încercat să scape, dar urmărit de o unitate de cavalerie, comandată de Tiberius Claudius Maximus, s-a sinucis, iar capul i-a fost tăiat și dus la Roma. Așa ne spune Cassius Dio, columna lui Traian, dar și piatra tombală a numitului Tiberius Claudius Maximus descoperită la Grammeni (în Grecia). E ciudat cum romanii au ales să-i taie capul. De ce nu i-au luat tot trupul? Nu era o mare greutate, îl puteau îmbălsăma și îl puteau arăta în triumful împăratului pe marele său inamic. E posibil ca Decebal să fi murit în luptă, iar romanii nu l-au putut identifica între cei căzuți și au ticluit această poveste a sinuciderii, care, să spunem drept, e mai poetică, mai pe gustul romanilor. Un adversar fără speranță, care alege să se sinucidă, fiindcă nu are scăpare, e o imagine pe măsura faptelor lui Traian, cadrează cu tot discursul triumfalist din jurul cuceririi Daciei, de către cel căruia i s-a acordat titlul de Dacicus. Tot pe columnă apare și o scenă în care capul și mâna dreaptă sunt arătate armatei, dacă ele au aparținut cu adevărat lui Decebal. În lipsa altor surse, suntem nevoiți să credem varianta oficială, care este și cea mai probabilă, dar persistă întrebarea, de ce nu a fost adus în fața armatei tot trupul lui Decebal? Oare fiindcă nu au aflat ce s-a întâmplat cu regele dacilor, care poate a murit în asediul Sarmizegetusei Regia, sau cine știe unde altundeva, e greu de crezut că în realitate au tăiat capul unui decedat oarecare și l-au prezentat armatei romane ca fiind cel al lui Decebal. Câți dintre romani știau cu adevărat cum arăta Decebal? Dacă era adus tot trupul, s-ar fi observat după veșminte că nu era Decebal? Te rog să înțelegi, cititorule, că formulez asemenea întrebări și țes asemenea scenarii, pe care probele pe care le avem le contrazic, tocmai pentru a evidenția cât de puțin știm despre ceea ce s-a întâmplat. Însă știm cu certitudine că Decebal trebuie înscris, prin faptele sale, alături de Phyrrus, Hanibal, Iugurta, Vercingetorix, Arminius, Tacfarinas, Boudica, Cniva sau Attila, în galeria marilor inamici ai romanilor.