Octavian - Augustus

 

Octavian - Augustus
(27 î.H. - 14 d.H.)

Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Roma este unul dintre acele orașe care nu duc lipsă de turiști. Cohorte de străini vin să-și lărgească orizontul cultural sub vraja ”Cetății eterne”. Printre monumentele vizitate de pelerinii secolului XXI se numără și Mausoleul lui Augustus. Situat pe celebrul Câmp al lui Marte, lângă Tibru, acesta are un diametru de 90 de metri și o înălțime de 46. Șapte cercuri concentrice ridicate din cărămizi sunt străpunse de un coridor care merge până-n inima monumentalei construcții. Acesta duce într-o cameră ridicată pentru a adăposti urnele funerare din aur ale primei dinastii imperiale din Roma antică, dinastia Iulia-Claudia.

            Legenda spune că vizigoții lui Alaric, care au devastat Roma în 410 d.H., au pătruns în mausoleu și au plecat cu urnele din metal prețios. Una dintre aceste urne a conținut resturile pământești ale lui Augustus, primul împărat roman, o personalitate complexă și controversată. Acesta a ordonat construirea mausoleului în anul 28 î.H., după ce s-a întors din Orient, pentru a nu fi cu nimic mai prejos față de monarhii din răsărit. Se spune că ar fi fost inspirat de mormântul lui Alexandru cel Mare din Alexandria. Așa ne indică Suetonius, autor antic care ne-a lăsat o Istorie a celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»” (Suetonius, p. 67-68).   Mausoleul i-a devenit loc de odihnă în anul 14 d.H., când creatorul principatului a decedat. Dar să vedem cine era și ce a făcut Augustus.

            Gaius Octavius, devenit Augustus în anul 27 î.H., s-a născut la Roma în data de 23 septembrie 63 î.H. Tatăl său se numea Gaius Octavius, iar mama Atia. Pe linie maternă era înrudit cu Gaius Iulius Caesar. Tatăl i-a murit în 59 î.H., însă Caesar îl ia pe Octavius sub aripa sa protectoare. Mai mult, în anul 45 î.H., Caesar îl adoptă și-l face principalul său moștenitor. Posesorul titlului de dictator pe viață a fost asasinat la 15 martie în anul 44 î.H. În acel moment, Octavian se găsea în Epir. Întors la Roma află că îi revine cea mai mare parte din averea defunctului Caesar. Prestigiul și averea tatălui său adoptiv îi permit să își procure o armată cu ajutorul căreia se îndreaptă contra lui Marcus Antonius, militar apropiat de Caesar care dorea să devină conducătorul imperiului.

            Gaius Iulius Caesar Octavianus, cum se numea după adopție, l-a învins pe Marcus Antonius și a pus stăpânire pe Roma. A devenit consul, într-o manieră ilegală și a ales să se apropie de Antonius fiindcă în Orient se aflau asasinii lui Caesar. În anul 43 î.H., s-a format al doilea triumvirat compus din Octavianus, Antonius și Lepidus, comandantul cavaleriei lui Caesar. Cei trei creau astfel o magistratură pe o perioadă de cinci ani, care a fost reînnoită în anul 37 î.H. În anul 42 î.H., are loc bătălia de la Philippi, iar Cassius și Brutus, asasinii lui Caesar, au fost învinși. Octavianus primește Occidentul, iar Antonius Orientul, în timp ce Lepidus se mulțumește cu Africa. Cel din urmă a fost înlăturat din triumvirat în anul 36 î.H.

            În est, Antonius vrăjit de regina Egiptului Cleopatra se pregătea de confruntarea cu Octavianus. Triumviratul încetează să mai existe în anul 32 î.H., în timp ce Octavianus, stăpân pe Roma, declară război lui Antonius. La 2 septembrie 31 î.H., a avut loc Bătălia de la Actium, loc aflat la intrarea în golful Ambracia. Marcus Antonius a fost învins și a fugit după Cleopatra în Egipt. Octavianus cucerește apoi Egiptul, iar celor doi inamici ai săi nu le rămâne decât să se sinucidă. Astfel, Octavianus devine unicul cârmuitor al imperiului roman.

            Despre evenimentele de mai sus, a lăsat o relatare foarte personală în celebrele Res Gestae divi Augusti (Faptele divinului Augustus). Aceasta este o listă cu evenimentele semnificative ale existenței sale pe care a scris-o chiar el spre sfârșitul vieții. Această listă a fost inscripționată pe table de aramă, iar trei copii ale sale au fost descoperite pe teritoriul Turciei de azi. Acest document ne permite să înțelegem cum își vedea primul împărat roman opera politică. ”La 19 ani am pregătit o armată din proprie inițiativă și pe proprie cheltuială, cu ajutorul căreia am redat libertatea statului oprimat de tirania unei facțiuni.” (Res Gestae, p. 85) Deci, el a luptat de bunăvoie și nesilit de nimeni întru unicul interes al poporului sacrificându-și, pe deasupra, propria avere. Până-n ultima clipă a pozat în postura de salvator al republicii, cu toate că el i-a dat lovitura de grație. Trebuie să precizăm că la finalul războaielor a rămas o singură facțiune, a sa, și că averea sa a devenit tot mai mare, în ciuda acestor cheltuieli în numele statului.

            La fel ca Marius, Sulla, Pompei, Caesar sau Antonius, Octavianus dorea să devină singurul conducător al statului roman. El a învățat din experiențele predecesorilor săi și a ales să nu bruscheze cursul evenimentelor pentru a nu avea o soartă similară cu cea a tatălui său adoptiv. Regalitatea era o instituție pentru care romanii nutreau o vie antipatie izvorâtă din trecutul regal al Romei. Orice aspirant la rangul de stăpân absolut a trebuit să găsească o modalitate prin care să evite asocierea cu titlul de rege. Astfel, Marius a avut șapte consulate, Sulla a fost dictator pe viață, Pompei a fost consul sine collega, iar Caesar dictator pe zece ani, apoi pe viață. După moartea lui Caesar, Marcus Antonius, consul la acel moment, a desființat dictatura ca magistratură a republicii romane, fiindcă între timp cuvântul dictator a devenit la fel de odios ca titlul regal. În aceste condiții, Octavianus a ales să acționeze cu prudență pentru a nu stârni un nou complot sau un nou război civil.

            În primul rând, el conducea imperiul grație armatei pe care o avea în subordine. Însă acestei stări de fapt trebuia să i se dea o formă legală, acceptabilă pentru poporul roman. Calea aleasă a fost aceea a cumului de funcții. În anul 28 î.H., Octavianus este din nou ales consul și primește și sarcina de censor. Astfel, în virtutea acestei îndatoriri, organizează recensământul cetățenilor romani și reduce numărul senatorilor la 600. Putem spune că a epurat senatul de elemente ostile ceea ce i-a permis să devină princeps senatus, adică primul dintre senatori. Această funcție îi permitea să fie primul care se adresa senatului în orice chestiune.

            La 13 ianuarie 27 î.H., Octavianus a anunțat că renunță la putere și că va deveni un simplu particular. Trei zile mai târziu, partizanii săi din senat l-au implorat să se răzgândească pentru binele patriei. Evident, înduplecat de aceste rugăminți Octavianus a fost de acord, dar cu condiții să i se acorde și mai multă putere. Octavianus a primit un imperium maius care-i permitea să conducă toate provinciile în care se găseau trupe. Acesta se reînnoia la fiecare zece ani. Totodată, a primit titlul de Augustus, care are legătură cu auguri, cu religia tradițională romană. Așadar, este un cuvânt inventat pentru el pentru a demonstra că are o pronunțată aură divină, că este măreț, favorizat de zei, venerabil, capabil să aducă pacea și prosperitatea. Din 16 ianuarie 27 î.H., Octavianus a devenit Augustus, numele său fiind din acel moment Imperator Caesar Augustus. Avea să descrie acest episod, mult mai târziu, în Res Gestae, în felul următor: ”După ce stinsesem războaiele civile, prin consensul tuturor stăpân peste toate treburile, am transferat conducerea statului, din puterea mea în cea a Senatului și a poporului roman. Pentru acest merit al meu, am fost numit printr-un decret al Senatului Augustus.”(Res Gestae, p. 107) Este foarte interesantă expresia ”prin consensul tuturor”, fiindcă cel mai bogat și cel mai înconjurat de soldați cetățean roman declara că a condus prin consensul tuturor.

            Imperator era titlul cu care trupele victorioase își salutau generalul. Acest titlu a fost asumat într-o manieră oficială de către Octavianus încă din 40 î.H. De la acest titlu a apărut cuvântul împărat. Caesar păstra legătura cu tatăl său adoptiv care a fost trecut în rândul zeilor prin grija sa, iar Augustus era un termen nou, suficient de ambiguu încât să însemne orice spunea Augustus că însemna. Sursele istorice afirmă că ar fi refuzat variantele Romulus și Quirinus, fiindcă prezentau dezavantajul de a-l lega de mult hulita regalitate. Noi numim toți conducătorii de după Augustus împărați, dar pentru romani ei erau, mai ales, Caesari. Cuvântul Caesar a ajuns să desemneze funcția, nu degeaba din Caesar au derivat termenii țar (împărat al bulgarilor sau rușilor) și kaiser (împărat al germanilor).

            În anul 23 î.H., a primit puterea tribuniciană, ceea ce însemna că putea avea puteri similare cu cele ale unui tribun al plebei, fără a fi unul, deoarece Augustus nu era plebeu. Această puterea îi permitea să propună și să respingă legi, să convoace senatul și să verifice activitatea acestuia. Apoi, devine Pontifex Maximus (Mare Pontif), în anul 12 î.H. și primește titlul de Pater Patriae (Părinte al patriei) zece ani mai târziu.

            După cum am precizat mai sus, calea aleasă de Octavianus a fost cumulul de funcții. A deținut consulatul în mai multe rânduri, a devenit princeps senatus, a primit un imperium excepțional, și-a arogat un nou nume Imperator Caesar Augustus, a primit puterea tribuniciană, a devenit Pontifex Maximus și Pater Patriae. E ca și cum astăzi, președintele României ar fi în același timp și prim-ministru, președinte al Senatului și al Camerei Deputaților, președinte al Curții Constituționale și, pe deasupra, patriarh. Deci, puteri cumulate care ofereau o putere supremă. Istoricii au numit acest regim politic, prin care Augustus a lăsat impresia că republica există în continuare, principat. Instituțiile republicane au fost păstrate, dar erau simple ficțiuni administrative, ele nu însemnau nimic în mecanismul puterii. Orice victorie militară era obținută în numele împăratului, orice triumf era al împăratului. Cu alte cuvinte, Augustus a reintrodus monarhia la Roma evitând asocierea cu regalitatea. Principatul era, de fapt, după standardele actuale, o dictatură militară. Însă, după cum a ținut să precizeze Augustus, în anul 22 î.H.: ”Nu am acceptat dictatura oferită și de popor și de Senat, atât în absența, cât și în prezența mea la Roma, sub consulatul lui M. Marcellus și L. Arruntius.” (Res Gestae, p. 87) Multă prudență, multă disimulare și mult politicianism, pentru că i s-a oferit ceea ce avea deja sub altă formă.

            Putem înțelege lejer mentalitatea care l-a determinat pe Augustus să caute calea legală, legitimă, fiindcă legitimitatea îi face pe oameni să se supună. De pildă, orice dictator al secolului XX ne-ar spune că el conduce o democrație autentică, și că voința poporului este literă de lege în țara sa. Regimurile comuniste din Europa de Est, instalate de către URSS după Al Doilea Război Mondial, s-au autointitulat ”democrații populare”. În realitate, ele nu erau nici democrații, nici populare. Dar asta doreau să pară în ochii tuturor. Să luăm cazul Republicii Populare Române (1947-1965). În Constituțiile din 1948 și 1952 erau inserate numeroase drepturi și libertăți cetățenești, dar, în realitate, acestea nu existau. În același fel, instituțiile republicane au fost păstrate, dar nu aveau nicio putere. Augustus a acționat treptat și a lăsat mereu să se înțeleagă că ceea ce se întâmplă nu este ceea ce vrea, că puterea supremă nu-l atrage defel. Până în ultima clipă a jucat rolul celui forțat să se sacrifice pe altarul patriei: ”De atunci i-am întrecut pe toți în auctoritas, dar cu nimic nu am avut o putere mai mare decât ceilalți care mi-au fost colegi în magistratură.” (Res Gestae, p. 107) Cu alte cuvinte, am avut mai multă autoritate, dar n-am avut mai multă putere decât ceilalți magistrați. Cultivarea vagului, absconsului, a fost jocul preferat al acestui politician perfect, total.

            Dar, poate, cea mai bună descriere a regimului creat de către Augustus, ne-a fost transmisă de marele istoric roman Tacitus: ”După ce a renunțat la puterile triumvirale și s-a proclamat un simplu consul mulțumit cu puterea tribuniciană care-i permitea să salvgardeze interesele publice, mai întâi a îmbunat armate prin gratificații, populația prin grâne ieftine și lumea prin promisiunea păcii, apoi pas cu pas și-a pregătit ascensiunea întrupând în persoana sa funcțiile senatului, executivă și legislativă. Nu exista niciun fel de opoziție: cele mai curajoase caractere au dispărut pe câmpurile de luptă sau prin listele de proscripții; în timp ce restul nobilimii a acceptat cu bucurie sclavia, cea mai simplă cale de acces spre funcții și bogăție.”(Tacitus, The Annals, p. 356)

            Augustus a împărțit provinciile cu senatul. Deci, avem provincii senatoriale și imperiale. În realitate, puterea principelui era la fel de mare în ambele tipuri de provincii. În plus, a reformat armata. A păstrat 28 de legiuni, în cadrul cărora serviciul militar era de 20 de ani, iar soldaților li s-a interzis să se căsătorească. A creat o gardă personală, Garda praetoriană compusă din nouă cohorte a câte o mie de oameni, conduse de doi prefecți. Această gardă era cantonată în preajma Romei. Serviciul praetorienilor dura 16 ani. Pe deasupra, a mai creat cohortele urbane, trei la număr, care trebuiau să fie forțele de poliție ale Romei. La care se adauga și o gradă germană, în jurul lui Augustus, vreo 500 de oameni. Prin urmare, Augustus avea la îndemână forțe militare apreciabile, cu ajutorul cărora ținea sub control Roma. Pentru apărarea provinciilor au apărut unitățile auxiliare și numerii.

            A extins frontierele imperiului luptând în permanență. În timpul său, s-a produs dezastrul de la Teutoburg (9 d.H.). În care trei legiuni romane și mai multe unități auxiliare, conduse de Varus, au fost distruse de către germanii conduși de Arminius. Acest dezastru l-a convins pe Augustus să renunțe la cucerirea Germaniei. El dorea să împingă frontierele până la Elba. Cele trei legiuni distruse nu au mai fost refăcute. De altfel, Suetonius ne indică faptul că această înfrângere categorică l-a afectat profund pe Augustus. Câteva zile după aflarea veștii nu s-a tuns și nu s-a ras și, uneori, rătăcea prin palat strigând ”O, Quintilius Varus! Dă-mi legiunile înapoi!” (Suetonius, p. 70).

            Roma a fost înfrumusețată cu numeroase construcții monumentale. Forumul a fost reconstruit. Ara Pacis (Altarul Păcii) și Mausoleul de lângă Tibru sunt cele mai reprezentative clădiri ridicate în Roma, pe lângă multe temple. Deseori se lăuda că a transformat Roma, dintr-un oraș de lut, într-un oraș din marmură. A fost creat chiar și un cult imperial. Principele era considerat aidoma zeilor, chiar dacă devenea zeu de abia după moarte. Imperiul a fost înțesat de temple prin care era preamărit împăratul. S-a creat astfel o religie unică pentru întreg imperiul. Statul roman era un amalgam de religii, mentalități și limbi. Cultul imperial era singurul care putea uni această diversitate. Imperiul era unic și indestructibil prin raportarea la persoana împăratului.

            Succesiunea a fost o chestiune extrem de arzătoare. Mai întâi, Augustus l-a preferat pe fiul sorei sale, Octavia, Marcus Claudius Marcellus, care s-a căsătorit în anul 25 î.H. cu unica fiică a lui Augustus, Iulia. Acesta a murit în anul 23 î.H., iar Iulia a fost recăsătorită cu Agripa, prieten și general de încredere. Agripa a obținut victoria de la Actium. Acesta a fost asociat la tron, dar a murit în anul 12 î.H. Din nou, Iulia a fost recăsătorită cu Tiberius Claudius Nero, fiul Liviei, a treia soție a lui Augustus, cu care acesta s-a căsătorit în 38 î.H. Augustus a murit la 19 august 14 d.H., la Nola, în Campania. Conform testamentului său Tiberius a ajuns la tron. Augustus a fost divinizat de către senat, iar templul său a fost terminat în anul 37 d.H. El a creat un compromis instituțional care avea să dureze circa cinci secole. Trebuie să înțelegem faptul că realizările lui Caesar au permis concretizarea operei augustiniene. De fapt, bogăția imensă transferată de acesta în posesia lui Octavianus a stat la baza puterii militare a acestuia.

            Nu putem încheia relatarea vieții lui Augustus, fără a vorbi despre ultimele sale cuvinte. Suetonius ni le-a transmis și pe acestea. Întrucât Augustus avea obiceiul să considere viața o scenă, iar oamenii doar simpli actori care-și joacă rolul, ar fi spus prietenilor săi, pe patul de moarte: ”Dacă mi-am jucat rolul bine, aclamați-mă, și lăudați actorul prin puternice aplauze.” (Suetonius, p. 122)