Tiberius

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Împăratul Tiberius
(14-37 d.H.)

”Poporul a fost copleșit de bucurie la vestea morții sale, când a fost primită știrea, mulți au început să alerge prin oraș în toate direcțiile, unii dintre ei strigând: «Să-l aruncăm pe Tiberius în Tibru»; alții spuneau: «Fie ca pământul, mama tuturor oamenilor, și zeii infernului, să nu-i permită să se bucure de odihnă dincolo de moarte, ci să sufere alături de ticăloși.» Alții considerau că trupul său trebuie ștrangulat și aruncat pe treptele Gemoniene.” (Suetonius, p. 169)

            Cititorul s-ar putea întreba ce anume a generat o asemenea stare de ușurare, o asemenea bucurie generală? Ei bine, după cum reiese din textul de mai sus, moartea lui Tiberius, al doilea împărat roman, a fost primită cu o explozie de bucurie. A fost oare un monstru sau doar incapabil să câștige simpatia poporului? Puținele izvoare istorice pe care le avem, nu ne permit să dăm o sentință definitivă în cazul lui Tiberius. Dar să citim dosarul acestui inculpat, fiindcă posteritatea este un tribunal nemilos, chiar dacă dreptatea nu este primul său impuls, poate, nici ultimul.

            Tiberius Claudius Nero s-a născut la 16 noiembrie 42 î.H. Tatăl său, Tiberius Claudius Nero, a fost senator, iar mama sa, Livia Drusilla, s-a recăsătorit cu Octavianus, în anul 38 î.H. Deci, Tiberius a devenit fiul vitreg al primului împărat roman. A urmat cariera armelor, pentru care era înzestrat de la natură cu calități deosebite. A condus expediția contra parților în urma căreia au fost recuperate steagurile pierdute de legiunile lui Crassus, zdrobite în bătălia de la Carrhae, din 53 î.H. Apoi, a adus Alpii în totalitate sub stăpânirea romanilor. A condus campanii în mod strălucit în Pannonia și Germania. De altfel, el a restabilit ordinea pe Rin, după înfrângerea lui Varus, în anii 9-12 d.H. Fapt pentru care i-a fost acordat triumful la întoarcerea la Roma. Cu alte cuvinte, nu era deloc o alegere rea pentru tronul imperial, măcar în ceea ce privește chestiunile militare.

            Tiberius a avut o căsnicie fericită cu Vipsania, dar, în anul 12 î.H., a fost obligat de Augustus să divorțeze de aceasta pentru a o lua de soție pe fiica sa Iulia, care era văduvă pentru a doua oară. Acest mariaj impus nu a fost deloc fericit. Cei doi nu se suportau, iar Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos, în anul 6 î.H., unde a trăit în semi-izolare. S-a întors în anul 2 d.H., iar în anul 4 a fost adoptat de Augustus împreună cu Agrippa Postumus, un fiu al generalului Agrippa, născut după decesul acestuia. În anul 13 d.H., Tiberius a fost asociat la tron devenind clar pentru toată lumea cine avea să-i urmeze la cârma imperiului lui Augustus. Caius și Lucius, fiii lui Agrippa și Iuliei, preferații lui Augustus, au murit prematur deschizând calea puterii pentru Tiberius. Însă, Tiberius nu a fost niciodată prima soluție pentru succesiunea lui Augustus, ci o soluție impusă de soartă, o soluție de avarie. Calitățile nu păreau să-i lipsească, dar din motive insuficient elucidate Augustus a avut mari rezerve în privința fiului vitreg, care i-a devenit ginere, apoi fiu adoptiv.

            Moartea lui Augustus l-a propulsat pe Tiberius în fruntea imperiului roman, în anul 14 d.H. Testamentul defunctului împărat nu lăsa loc de interpretări: ”Întrucât soarta m-a lipsit de cei doi fii ai mei, Caius și Lucius, vreau ca Tiberius Caesar să moștenească două treimi din averea mea”. (Suetonius, p. 140) Senatul i-a oferit puterile și onorurile cuvenite noului principe, dar acesta a preferat să le refuze, așa cum a procedat și tatăl său adoptiv, în 27 î.H. Dar, la fel ca acesta, în final a cedat rugăminților fierbinți ale senatorilor. A tot refuzat puterea oferită de Senat câțiva ani. Evident, el se comporta ca un împărat, conducea imperiul fără rețineri, dar nu voia ca Senatul să-i ofere prin acte oficiale ceea ce avea deja, puterea supremă. Un spectacol pentru popor, care nu păcălea pe nimeni. De altfel, Tacitus ținea să precizeze că: ”Acasă totul era calm. Oficialii purtau vechile nume; tinerii fuseseră născuți după bătălia de la Actium, chiar și majoritatea celor mai în vârstă s-au născut în timpul războaielor civile; prea puțini erau aceia care au cunoscut Republica.” (Tacitus, The Annals, p. 357) Cu alte cuvinte, poporul s-a obișnuit cu noua stare a lucrurilor și a uitat vechiul regim.

            Același Tacitus (58-120 d.H.), marele critic al domniei lui Tiberius, ne transmite o scurtă, dar elocventă declarație a împăratului pe tema greutăților care vin odată cu puterea: ”«Doar judecata divinului Augustus a fost pe măsura acestei poveri. Chiar și el a constatat, când a fost chemat de cei aflați la putere să le împărtășească grijile, cât de grea, și cât de dependentă de noroc, este sarcina conducerii lumii. A hotărât, atunci, aceasta, într-un stat care dispune de atâția oameni eminenți, îndatoririle guvernării să nu apese pe umerii unei singure persoane. Problemele guvernării sunt mai ușor de rezolvat prin efortul conjugat al mai multor indivizi.»” (Tacitus, The Annals, p. 361) Frumoasă alocuțiune, superbă am putea spune, în spirit democratic, dar ipocrită având în vedere că venea din partea unuia care nu împărțea puterea cu nimeni, dar care, totodată, se simțea dator să clameze beneficiile conducerii colective. Oricum, trebuie să facem precizarea, că din opera lui Tacitus emană o mare animozitate față împărați, și față de Tiberius în mod special. Să fi fost acesta un admirator al defunctei republici romane? Sau dorea să evidențieze calitățile Antoninilor, dinastie fondată de Nerva, căreia i-a aparținut și Traian? Ori avem de-a face cu un iubitor de libertate căruia îi repugnă sclavia în care a fost adus poporul roman de către principi? În orice caz, un lucru e clar, toți împărații despre care vorbește Tacitus sunt ființe mai mult sau mai puțin abjecte, cam în toate privințele. În lipsa altor surse, care să confirme sau să infirme aceste alegații, trebuie să ne bazăm pe cele relatate de Tacitus și Suetonius, ambii sunt caustici, deci, nu prea demni de crezare, uneori. În multe privințe, descrierile lor par desprinse din paginile tabloidelor moderne, ale ziarelor de scandal și cancan. Poate asta și sunt? Cine știe? Dar dacă sunt adevărate, ce blestem a avut de înfruntat poporul roman.

            Urcarea sa pe tron a produs două puternice revolte militare, în Pannonia și Germania. Trupele din Germania îl doreau împărat pe Germanicus, fiul fratelui său Drusus. Dar acesta a refuzat propunerea soldaților punând capăt tulburărilor. La fel s-a întâmplat și-n Pannonia. Agripa Postumus, posibil pretendent la tron, a fost executat rapid, iar Germanicus a fost adoptat de către Tiberius. Germanicus a murit în anul 19 d.H., în Siria. Desigur, au început să circule numeroase zvonuri cum că însuși împăratul nu ar fi deloc străin de această moarte suspectă. Germanicus era extrem de popular și, conform dorinței lui Augustus, ar fi trebuit să-i urmeze la tron lui Tiberius. Însă Tiberiu voia să-i lase puterea fiului său natural, Drusus. Ceea ce ar explica asasinatul. Însă și acesta a murit în anul 23 d.H., fapt care l-a întristat profund pe cel de-al doilea împărat.

            Trebuie spus că mulți istorici tratează istoria ca pe o investigație criminală. Se caută mai întâi un cerc de suspecți, compus în principal din cei care ar putea beneficia de pe urma crimei. Este cât se poate de clar că Tiberius avea de câștigat de pe urma decesului lui Germanicus, dar asta nu înseamnă că a și făcut-o prin interpuși. Ceea ce este logic pentru noi, nu înseamnă că a fost la fel și pentru actorii momentului. Ne trebuie dovezi care să-l lege pe Tiberius de asasinat, iar simplul fapt că i-ar fi convenit acest sfârșit subit al lui Germanicus, ridică un semn de întrebare, dar nu justifică o acuzare. În orice caz, ne ferim să oferim un verdict, întrucât sursele sunt așa de puține și foarte subiective. Oricum, guvernatorul Siriei, Cnaeus Piso, cu care Germanicus intrase în conflict, a fost acuzat de otrăvirea lui Germanicus și obligat să se sinucidă. E foarte posibil, ca în acest fel, Tiberius să fi încercat să se disculpe în ochii poporului, fiindcă Germanicus era foarte popular. A acționat Piso la ordinul lui Tiberius și apoi a fost folosit drept țap ispășitor de acesta? A avut Germanicus parte de o moarte naturală, iar Tiberius l-a sacrificat pe Piso pentru a scăpa de acuzațiile care circulau prin popor? L-a ucis Piso pe Germanicus din proprie inițiativă, pentru a fi pe placul lui Tiberius? Iată întrebări care, probabil, nu-și vor găsi răspunsul niciodată.

            În orice caz, același Tacitus sădește sâmburele îndoielii și indică acuzator spre Tiberius. ”Principalul motiv de îngrijorare pentru Tiberius, era posibilitatea ca Germanicus, care se bucura de o mare popularitate, sprijinit de mai multe legiuni și de provincii, să prefere să se afle pe tron, decât să urmeze la tron.” (Tacitus, The Annals, p. 359) Iată de ce, s-a preocupat de la bun început de siguranța sa. Astfel: ”A crescut numărul militarilor staționați în Italia și a ridicat un castru la Roma pentru trupele praetoriene, care până atunci au fost încartiruite în oraș.” (Suetonius, p. 147) A crescut numărul cohortelor praetoriene la 10 și a numit în fruntea lor un singur praefect, nu doi, așa cum a procedat predecesorul său. Această schimbare a creat o mare problemă, fiindcă șeful acestor soldați a ajuns să aibă foarte multă putere. Augustus a numit doi conducători ai acestor cohorte pentru a nu da prea multa putere unei singure persoane și a evitat punerea soldaților într-un singur loc pentru a evita tulburările care ar fi putut surveni. Spiritul de turmă are efecte devastatoare când vine vorba de soldați. Tiberius a renunțat la prudența augustiniană ceea ce a avut darul de a crea o situație periculoasă pentru imperiu și împărat. Perioada dintre anii 23 și 31 d.H. a fost dominată de Seianus, praefectul trupelor praetoriene.

            Cel mai notabil eveniment militar din timpul lui Tiberius, pare a fi revolta anti-romană din Africa al cărei lider a fost Tacfarinas. Aceasta s-a desfășurat între anii 17 și 24 d.H. Tacitus este singurul care ne vorbește pe larg despre aceste evenimente, care seamănă izbitor de mult cu un război de eliberare, iar Tacfarinas pare un luptător pentru libertate, deși romanul Tacitus vede în el mai mult un tâlhar gata să profite de problemele imperiului. Trebuie să înțelegem un lucru despre Imperiul roman, ca și despre orice alt imperiu care a existat sau va exista vreodată, măreția imperială se clădește prin crimă, jaf și exploatare. Asta nu schimbă cu nimic faptul că romanii au clădit o civilizație uluitoare, care ne stârnește admirația, dar să nu uităm prețul plătit pentru acest imperiu. Istoria este jocul oamenilor echilibrați, așa cum propaganda este drogul celor impetuoși. Dar să evadăm din vârtejul digresiunilor pentru a-l asculta pe Tacitus: ”Inamicul era comandat de Tacfarinas. De naționalitate numidian, acesta a servit în cadrul trupelor auxiliare romane din Africa, dar a dezertat și a început să adune în jurul său tot felul de indivizi fără căpătâi, obișnuiți cu jaful, cu scopul de a prăda și distruge. Apoi a făcut din aceștia o armată în toată regula. În final, a ajuns conducătorul, nu unei hoarde haotice, ci a tribului Musulami.” (Tacitus, Annals, p. 426)

            În final, comanda războiului contra lui Tacfarinas a fost acordată lui Quintus Jiunius Blaesus. Acesta a primit onoarea de a-l lichida pe turbulentul lider african grație faptului că se înrudea cu Seianus. Blaesus a luptat din greu contra lui Tacfarinas și a fost chiar aclamat de trupele sale cu termenul Imperator. A fost pentru ultima oară când această dovadă de prețuire a fost arătată oricui altcuiva decât unui împărat. A avut parte și de un triumf la Roma. În ciuda speranțelor puse în Blaesus, rebeliunea lui Tacfarinas nu a fost zdrobită. Aceasta nu putea fi suprimată fără tăierea capului fiarei. Această faptă a fost comisă de către Dolabella, succesorul lui Blaesus. În anul 24 d.H., Tacfarinas și oamenii săi au fost surprinși de către trupele romane, grație unui informator, și uciși. Tacfarinas s-a aruncat în sulițele romanilor pentru a nu fi capturat, o moarte care ne amintește întrucâtva de sfârșitul lui Decebal, regele dacilor. O moarte demnă, eroică, pentru un lider carismatic și inteligent, bun diplomat și politician, care a pus în pericol stăpânirea romană în Africa. Cel puțin așa reiese din rândurile pe care Tacitus i le-a dedicat. Desigur, nu aceasta este impresia pe care istoricul roman a vrut să ne-o lase, dar noi nu suntem romani și nu scriem panegirice despre măreția Romei, ci vrem să cunoaștem istoria ei ”fără ură și fără părtinire” așa cum îi plăcea lui Tacitus să afirme. Oricum, ”Tacitus se exprimă ca un romanocentrist consecvent”. (Tacitus, Biografia lui Agricola, prefață și traducere de Eugen Cizek, p. 10)

            Moartea fiului său biologic l-a făcut să se izoleze de viața politică de la Roma. Ca și pe vremea lui Augustus, a ales insula, singura modalitate prin care putea fi cu adevărat deconectat de la freamătul lumii romane. Dacă în trecut s-a recules opt ani pe insula Rhodos, acum, a ales Capri (27 d.H.), fiindcă Roma avea obiceiul de a fi o iubită extrem de capricioasă, iar Tiberius trebuia s-o supravegheze cu strictețe. Așadar, în insula Capri Tiberius era destul de aproape și suficient de departe de tot ceea ce conta. ”S-a retras la Capri, fiind foarte încântat de această insulă, fiindcă nu exista decât o singură cale de acces, și aceasta printr-o plajă îngustă. În rest, era izolată de bolovani, stânci abrupte și faleze înalte, precum și de marea învolburată.” (Suetonius, p. 148) Conform aceluiași Suetonius (69-122 d.H.), adevăratul motiv pentru care s-a retras în insula Capri, ar fi acela de a feri stilul său de viață depravat de ochii indiscreți ai opiniei publice. Acesta vorbește de beții crâncene și orgii strigătoare la cer, precum și de crime înfiorătoare. Din nou, ne putem îndoi de veridicitatea acuzațiilor. La Villa Jovis, construită pe această insulă, Tiberius s-a arătat preocupat de astrologie și literatură, printre altele.

            Lucius Aelius Seianus a devenit unicul praefect al praetoriului în anul 15 d.H. Cu mult tact și multă viclenie a devenit omul forte al regimului. Tiranul și locotenentul intrigant formează un cuplu clasic, pe care istoria l-a întâlnit, din păcate, de multe ori. Nu știm cât de tiran era Tiberius, dar Seianus era cu siguranță intrigant. Seianus este cocoșat de numeroasele onoruri primite de la împărat. Moartea fiului lui Tiberius, în anul 23 d.H., îl face, poate, pe acest răsfățat al împăratului să viseze la poziția supremă în stat. Îi cere stăpânului său voie să se căsătorească cu văduva lui Drusus. În acest fel, își putea legitima pretențiile la tronul imperial. Dar Tiberius refuză, e prea mult, e prea evident, dar încrederea în prea-supusul servitor nu se diminuează defel. De altfel, retragerea în insula Capri este creditată ca fiind ideea lui Seianus, care devine stăpânul de facto al Romei. Însă, în anul 31 d.H., piesa se încheie tragic pentru Seianus. Cu sprijinul lui Naevius Sutorius Macro, Tiberius îl arestează pe Seianus și întreaga sa familie sub acuzația de complot. Macro devine următorul praefect al trupelor praetoriene, iar Seianus și fiii săi sunt executați pe sinistrele trepte Gemoniene. Loc de execuție din Roma devenit celebru în timpul lui Tiberius. Victimele erau sugrumate și aruncate pe aceste scări. Mulți și-au găsit sfârșitul în acest loc din ordinul lui Seianus și, în final, chiar și el.

            Nu s-a mai întors la Roma și a continuat să guverneze din exilul autoimpus, din insula Capri. S-a ocupat îndeaproape de treburile imperiului. Nu-i plăcea să risipească resursele financiare ale întinsului său stat, iar la Roma liderii care strângeau băierile pungii nu aveau parte de aprecierea vulgului. Cum spune un proverb românesc: ”Obrazul subție, cu cheltuială se ține!” Dar, departe de popor, scârbit de acesta, Tiberius nu a făcut nimic pentru a fi iubit de mulțime, iar aceasta l-a taxat fără drept de apel. Judecata poporului este foarte aspră și a fost reținută de istorie. În plus, Tiberius a provocat o serie de procese unor influenți politicieni romani, sub noua și discutabila acuzație de lez-majestate. Așadar, crimele regimului, zgârcenia, construcțiile puține, lipsa distracțiilor pentru mulțime, concură la creionarea unui portret eminamente negativ.

            Trebuie menționat faptul că, sub domnia acestui împărat s-a produs un eveniment vital pentru creștinătate, crucificarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. ”În ultimii ani ai domniei împăratului Tiberius Caesar, după cum citim că s-a scris, în timpul consulatului celor doi Gemini, în ziua calendelor lui aprilie, Domnul nostru Iisus Hristos a fost crucificat de iudei.” (Lactanțiu, p. 45)

            A murit la 16 martie 37 d.H., la Misenum, în Campania, într-o vilă care a aparținut lui Lucullus. Nu a rezolvat în timp util problema succesiunii, însă puterea a fost preluată rapid de către Caius Caligula, nepotul fratelui său Drusus, fiul defunctului Germanicus. ”Unii cred că i-a fost administrată, treptat, o otravă care își arată efectele în timp, de către Caius Caligula. Alții susțin că în intervalele dintre accesele de febră i-a fost refuzată hrana ceea ce i-a grăbit sfârșitul. Sunt și unii care afirmă că a fost sufocat cu o pernă, după ce și-a revenit în simțiri și a constatat că-i lipsește inelul imperial.” (Suetonius, p. 168). În orice caz, Caligula i-a oferit dreptul de a-și găsi odihna în Mausoleul lui Augustus. Nu a fost divinizat, dar nici demonizat, decât de Suetonius și Tacitus, dar, cine știe, poate acești doi distinși istorici ai antichității știau mai multe decât noi sau puneau mai multă pasiune în scris decât putem noi înțelege. Cât despre popor, acesta l-a uitat repede, fiindcă următorii împărați s-au străduit, ori așa știm noi, să-l întreacă în ticăloșii și, din păcate, unii dintre ei au și reușit.