Capcana întinsă de Hamas

În 2015, Pierre-Jean Luizard a publicat lucrarea Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea istoriei, care a fost tradusă în limba română de către Editura Polirom, în 2016. În cadrul volumului, autorul a argumentat, cu exemple concrete, faptul că Occidentul a căzut într-o capcană întinsă de DAESH (acronimul arab pentru Statul Islamic în Irak și Levant), care a adoptat în mod deliberat un comportament șocant pentru a obține o ripostă disproporționată în raport cu amenințarea existentă. Volens-nolens, Occidentul a devenit parte a unui război, pe care DAESH l-a gestionat excelent din punct de vedere propagandistic. Simplul fapt că, împotriva unei organizații teroriste, a fost nevoie de crearea unei coaliții globale, al cărei singur scop a fost înfrângerea DAESH, arată incapacitatea celor mai importanți actori statali de a decripta scopul și sensul mișcărilor disruptive. Printre ingredientele succesului DAESH s-a numărat și faptul că această coaliție nu a propus vreun proiect politic menit să amelioreze situația locuitorilor din Siria și Irak. Drept urmare, această organizație s-a putut portretiza drept apărătoarea Islamului în fața colonialismului cruciat, chiar dacă în cadrul coaliție anti-DAESH se aflau și multe state arabe. Rețeta patentată de DAESH este astăzi folosită cu succes de către Hamas, fiindcă Hamas, în pofida a aceea ce am putea crede, este pe cale să obțină o mare victorie împotriva Israelului și aliatului său tradițional, SUA.

            Mulți analiști, care comentează atacul barbar comis de Hamas împotriva civililor, de la 7 octombrie 2023, nu reușesc să explice convingător ce a câștigat Hamas prin respectivul atac. Oare nu era clar că Israelul își va folosi forța superioară pentru a-și zdrobi adversarul? Nu era evident că civilii din Fâșia Gaza vor plăti pentru atrocitățile comise de membrii Hamas? De ce au declanșat un război pe care nu-l pot câștiga? Numai că respectivii analiști nu văd pădurea din cauza copacilor. Hamas a câștigat deja o mare victorie, doar că nu e vorba de una militară, ci de una propagandistică, iar, în secolul „satului global”, imaginea pe care o oferi lumii este, uneori, mai importantă decât succesul repurtat pe câmpul de luptă.

Fâșia Gaza - Sursa imaginii: Wikipedia

            La fel ca DAESH, Hamas a comis un masacru înfiorător, suficient de oribil și de șocant ca să determine o ripostă masivă și imediată din partea IDF. Dar tocmai o asemenea reacţie au și vrut să obțină liderii Hamas: un dezastru umanitar în Fâșia Gaza, pe care să-l poată înfățișa lumii în detalii hiperbolizate de camerele de filmat ale televiziunilor. Nenumăratele victime, provenite din rândul civililor din Fâșia Gaza, apropie Hamas de un succes propagandistic remarcabil. Simpatia pentru cauza poporului palestinian a atins cote nemaiîntâlnite. Totodată, dezaprobarea metodelor israeliene, de pedepsire a teroriștilor, este o constantă în lumea occidentală și nu numai. Liderii Hamas știau foarte bine că diriguitorii Israelului vor fi nemiloși, așa cum au fost de atâtea ori în trecut, atunci când au vrut să pedepsească și să descurajeze terorismul. A se vedea, în acest sens, conduita Israelului după atacul terorist din timpul Jocurilor Olimpice de la München, din anul 1972. Israelul i-a vânat pe toți cei pe care i-a considerat vinovați, într-un fel sau altul, de respectivul atac, căruia i-au căzut victime 11 sportivi evrei. Să nu uităm că, masacrul a fost comis de organizația Septembrie Negru în timpul Olimpiadei de Vară, care este un omagiu adus păcii și înțelegerii dintre popoare.

În concluzie, conducerea Hamas s-a bazat pe dorința de răzbunarea a Israelului. Hamas a căutat un răspuns nemilos din partea Israelului și nu s-a înșelat defel în calculele sale.

            Hamas a planificat cu grijă atacul sângeros din 7 octombrie 2023. Simbolistica din jurul acestuia este la fel de importantă ca și atacul. La 6 octombrie 1973, a început Războiul de Yom Kippur, pe care Israelul aproape că l-a pierdut în fața Egiptului și Siriei. Strategia strălucită a lui Anwar Sadat, președintele Egiptului, a pus Israelul în fața unei mari primejdii. Începutul războiului a fost câștigat de Egipt și Siria, finalul a aparținut Israelului. Prin urmare, niciuna dintre cele două tabere nu poate revendica victoria, dar arabii consideră că le aparține, deoarece, este unul dintre puținele succese repurtate în fața Israelului, alături de victoria Hezbollah din 2006.

În orice caz, atacul Hamas s-a produs la jumătate de secol de la începutul războiului din 1973. Mai mult, agresiunea Hamas s-a produs în ziua de Sabat, pentru ca surpriza să fie și mai mare. Cutumele militare recomandă ca un atac să se producă într-o zi cu semnificație deosebită pentru inamic, așa cum este Sabatul pentru poporul evreu.

            Reacția promptă și dură a Israelului și a SUA au făcut ca acestea să cadă fix în capcana Hamas. Crimele comise de Hamas au fost repede uitate după ce bombele, obuzele și rachetele israeliene au început să cadă în aria dens populată a Fâșiei Gaza. Ofensiva media a Hamas și a susținătorilor săi a cucerit redută după redută, iar, la ONU, condamnarea metodelor brutale ale IDF a devenit o obișnuință, ca să nu mai vorbim de susținerea morală primită din partea Turciei și a altor state islamice. Câștigarea opiniei publice mondiale, repunerea pe tapet a problemei palestiniene, sabotarea negocierilor dintre Arabia Saudită și Israel, privind normalizarea relațiilor diplomatice, sunt succesele imediate ale Hamas. Da, aceste succese au fost obținute cu un mare preț, cu prețul punerii în pericol a nenumărați civili, la fel de nevinovați ca și cei pe care i-a asasinat cu sânge rece la 7 octombrie. Dar să nu vă închipuiți că teroriștii din Hamas pun mare preț pe viețile civililor din propria tabără. Din punctul lor de vedere, civilii sunt victime pe altarul interesului colectiv. Sigur, nimeni nu i-a întrebat pe locuitorii obișnuiți din Fâșia Gaza dacă vor acest conflict cu Israelul sau dacă vor să devină martiri pentru o cauză care poate fi apărată cu succes prin metode scoase din rețetarul lui Mahatma Gandhi. Doar nu crede cineva că în Fâșia Gaza domnește democrația cu tot cortegiul său de drepturi și libertăți? Majoritatea locuitorilor din Fâșia Gaza sunt victimele ambelor tabere, atât ale Hamas, cât și ale IDF.

            Israelul, ca și Hamas, de altfel, nu a arătat deloc prea multă empatie pentru palestinienii de rând din Fâșia Gaza. Din nou, așteptările Hamas nu au fost înșelate. Declarațiile IDF, potrivit cărora Hamas folosește civilii drept scuturi umane, sunt corecte. Dar ce sens au ele din moment ce bombele israeliene nu fac distincție între militanții Hamas și civilii inocenți? Oare faptul că într-un spital, școală ori grădiniță se află armament, lideri ori militanți de rând ai Hamas schimbă cu ceva faptul că un atac israelian ucide vinovați și nevinovați deopotrivă? Civilii din Fâșia Gaza sunt folosiți de Hamas drept scuturi umane, dar Israelului, la fel ca Hamas, nu pare să-i pese prea mult de acești civili și nu dă dovadă de nicio reținere când vine vorba să atace ținte din Fâșia Gaza. Procedând în acest fel Israelul pierde, cu fiecare zi din conflict,  tot mai mult teren pe frontul mediatic. Pentru că pune semnul egalității între Hamas și toți locuitorii Fâșiei Gaza, IDF a căzut în capcana Hamas.

            Reaprinderea conflictului israeliano-palestinian a fost un cadou pentru Vladimir Putin, un bine-cunoscut siluitor al ordinii internaționale. Războiul din Ucraina a intrat într-un con de umbră; SUA se zbat se alimenteze cu muniții și armament două state (Ucraina și Israel); imaginea imaculată a SUA, de apărător al dreptății, este puternic știrbită de susținerea necondiționată față de Israel; apar disensiuni în blocul occidental vizavi de cum trebuie gestionată situația din Fâșia Gaza etc. Putem spune, fără să greșim prea mult, că și el a pus umărul la acest atac. Desigur, nu avem încă dovezi în acest sens, dar, pornind de la clasicul principiu: ”Cui prodest?” şi având în vedere faptul că atacul îi vine mănușă, putem să-l numărăm printre artizanii săi. Fără doar și poate, îi folosește și lui Putin, care, prin intermediul fidelului aliat iranian, avea și mijloacele de a influența acțiunile Hamas. Dar, până la proba contrarie, acestea sunt pure speculații, însă speculații legitimate de bizantinismul diplomației rusești.

            Turcia lui Erdogan punctează, de asemenea, la capitolul propagandă. La 25 octombrie 2023, președintele Erdogan, intrat de ceva vreme în selectul club al dictatorilor, a ținut un discurs fulminant în fața parlamentarilor turci, în cuprinsul căruia a înfierat „agresiunea israeliană”. Sigur, doar Putin ar putea produce un discurs mai plin de ipocrizie decât acesta, a se vedea, în acest sens, articolul publicat de acesta în The New York Times (11 septembrie 2013), prin care pleda pentru pace, evident, în Siria, pentru ca, în 2014, să-și uite propriile lecții și să anexeze Crimeea, teritoriu al unui stat suveran recunoscut de către Federația Rusă, Ucraina. Dar să revenim la Erdogan, care declară, sus și tare, că militanții Hamas sunt luptători pentru libertate, ceea ce ne îndeamnă să ne întrebăm ce sunt membrii PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), care luptă pentru libertatea kurzilor, dar sunt tratați de armata turcă exact așa cum sunt tratați cei din Hamas de către IDF? Și kurzii sunt musulmani, și ei visează la o țară a lor pe care o numesc Kurdistan, și ei sunt victimele represiunii unei puteri regionale (Turcia), care le-a sfărâmat visurile și care intervine discreționar în Irak și Siria împotriva kurzilor de acolo. Să nu uităm cu câtă îndârjire a fost urmărit Abdullah Öcalan, liderul și fondatorul PKK, care a fost reținut în 1999, în Kenya, la Nairobi. El a fost dus în Turcia, unde a fost condamnat la moarte, dar pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe viață. Ce este Öcalan conform discursului lui Erdogan, un terorist sau un luptător pentru libertate? În orice caz, discursul său se înscrie perfect în siajul ideologiei neo-otomaniste, pe care o promovează de ceva vreme. După cum bine se știe, lumea islamică nu a mai avut un calif de la prăbușirea Imperiului Otoman. Este logic ca un neo-otomanist ca Erdogan, care se comportă ca un sultan, să fie și „calif”, fiindcă prin acest discurs el semnalizează lumii islamice că are un nou „calif”, el, chiar el, Recep Tayyp Erdogan, cel care, cu ceva ani în urmă, visa să-și conducă țara în UE, un spațiu al libertății și democrației. Mult mai tentante sunt căile despotismului, se pare.  

            În cele din urmă, atacul terorist, pus la cale și executat de Hamas, folosește într-o oarecare măsură și Israelului. Acesta are o justificare de ordin moral pentru tentativa de a distruge Hamas. Spunem tentativă, pentru că nu suntem încredințați că va reuși. OEP (Organizația pentru Eliberarea Paletsinei) a reușit să existe în exil multe decenii. Chiar și fără Fâșia Gaza, Hamas va duce mai departe lupta împotriva Israelului, fiindcă are mulți susținători printre palestinieni, dar și în multe state islamice. Sperăm, pentru binele Israelului, că IDF va reuși să distrugă Hamas. Dar, după cum au constatat și Statele Unite după 9.11, este ușor să tai capetele Hidrei teroriste. Dificil este să le împiedici să crească la loc, iar, la acest capitol, Israelul nu a excelat niciodată.

           Autor: Ghețău Gheorghe Florin