Nutreț pentru democrația știrbă

Minunată această inițiativă a Guvernului de a-i plăti pe profesori în funcție de performanțe. E o idee simplă, pe care oricine o poate înțelege, până și prim-ministrul României, un om de o mare cultură și finețe. E la mintea cocoșului, ori a găinii, nu știu exact, sunt zăpăcit, sunt doar un biet profesor rătăcit în ”meandrele concretului”. E clar, cât se poate clar, mai clar decât cristalul: primești cât muncești. E cea mai elementară formă de dreptate, dreptatea distributivă. Primești cât oferi! Nu așa prosperă corporatismul? Nu așa se motivează angajații? Dacă privatul obține rezultate deosebite prin asemenea metode, de ce n-ar putea statul să copieze rezultatele privatului? Sunt convins că diafana și gingașa rațiune a domnului prim-ministru, greu de detectat până și cu telescopul James Webb, potențată de capacitățile greu de sesizat, chiar și pentru un microscop electronic, ale doamnei Ligia Deca, pe care o stimez în cel mai înalt grad, a înțeles ceea ce era de înțeles: vom izbândi prin exemplul mărețului Alexei Grigorevici Stahanov. Ei, dragii mei, ați uitat principiile stahanovismului, cel mai pur nestemat din sipetul proletcultismului? Premierul României nu le-a uitat și le oferă o nouă șansă pentru a transforma România într-un paradis al clasei muncitoare. Profesorii, această categorie răsfățată, nu dau carne, lapte sau oțel țării. Asta să fie clar! Până la urmă, nici măcar nu știm cu ce se ocupă aceste lighioane, printre care mă număr și eu. Pe acest considerent, de ce să nu desființăm sistemul educațional? Ce economii am face la buget!

            Dacă ați aprecia propunerea premierului României, măcar și pentru o nanosecundă, ca fiind lipsită de temei, vă veți înșela amarnic. Domnia sa, cel mai bun fiu al nației, care călătorește neîncetat în abisurile propriei minți, întru unicul beneficiu al poporului său, trebuie să pună capăt  acestui dezmăț pe bani publici. Sigur, e de domeniul fantastic al evidenței, maiestoasa făptură care ne conduce destinele printre talazurile unei mări întunecate de incompetență, rea-credință, privilegii, nepotism și sinecuri, ne vrea binele. Da, pentru că după cum spunea și Hitler, de mult prea multe ori: nu poți face omletă fără să spargi ouăle. Și cine oare ar putea să aibă o mai bună și completă cunoaștere a galinaceelor decât un discipol al Titanicului Adrian Năstase? Departe de mine ideea că în adâncimile nesondabile ale personalității sale ar putea sta îngrămădite, unele lângă altele, într-o promiscuitate deplină, idei ireconciliabile extrase din bestiarul comunist și cel nazist. Dar la fel de departe de mine se află și ideea că domnul prim-ministru, primul Marcel al neamului, Dumnezeu să-i dea sănătate și putere de muncă, ar vrea să rezolve problemele reale, concrete ale țării noastre. Domnia sa m-a convins de acest adevăr, pe care nu aș fi vrut să-l cred. De fapt, speram că nu o să ajung să-l cred, din nou.

Stahanov pe coperta
revistei Time (1935)
Sursă: Wikipedia

            Prin propunerea de a-i plăti pe profesori pe bază de performanțe, domnul prim-ministru se înscrie în lunga galerie a marilor oameni de stat din ultimele decenii. La fel ca predecesorii săi, vrea să schimbe ceea ce nu înțelege. Nu că s-ar fi străduit prea mult să înțeleagă, nici ca elev, nici ca politician. În orice caz, nu cred să fie demers mai contraproductiv, mai futil, decât încercarea de a-i explica faptul că sistemul educațional nu este fabrică, fermă ori uzină și că nu-l poți conduce precum o corporație. Dacă Guvernul României ar inventa o modalitate de a cuantifica și evalua complet, corect și unitar activitatea cadrelor didactice, ar revoluționa, cu siguranță, nu doar sistemul educațional național, ci și pe cel mondial. Domnul Ciolacu ar deveni un model, nu că n-ar fi deja unul de neurmat, pentru toți politicienii planetei și, de ce nu, obiect de studiu pentru conferința interplanetară și intergalactică care se desfășoară anual în tunelele alea de sub Bugeci, ori de sub Marea Neagră, nu știu exact. E inutil să-i spui domnului prim-ministru că sistemul educațional românesc este compus dintr-o pleiadă de unități școlare, fiecare cu propriile particularități, cu propriile calități și defecte, care scapă clasificărilor facile. E superfluu să-i indici faptul că tratarea unitară a unui sistem eterogen este o eroare fatală. Așa cum e greu să găsești doi elevi identici, e foarte dificil să găsești două unități școlare la fel. Ce criterii de performanță ar putea domnul Ciolacu să schițeze pentru o realitate care este oricum numai sinoptică nu? Cum ar putea să se asigure că nu creează noi categorii de privilegiați, noi criterii de discriminare între cadrele didactice, noi motive de ceartă și dezbinare? Poate că tocmai asta își dorește? Din punctul meu de vedere, demersul său se înscrie în categoria ”nutreț pentru democrația știrbă”. Domnia sa are nevoie de niște teme de campanie simple, care prind la public și produc valoare adăugată la urne. Din păcate, profesorii sunt cele mai la îndemână victime pentru ciracii îmbuibați cu pensii speciale.

Autor: Ghețău Gheorghe Florin