Marginalizarea istoriei sau sinuciderea identității

În lumea supertehnologizată din primul pătrar al veacului XXI, științele umaniste au fost marginalizate peste tot în lume. Umanitatea are, nu-i așa, nevoie de muncitori, ingineri, IT-iști, medici etc., nu de filosofi sau istorici. Sigur, orice persoană rațională înțelege și acceptă resorturile, mai mult sau mai puțin ascunse, care au condus la această stare de fapt, de parcă istoria, de pildă, ar merita să fie studiată doar dacă intenționezi să transformi pasiunea pentru trecut într-o meserie. Dacă singura sarcină a inginerului ar fi să fie inginer, iar a medicului să fie medic, aș da crezare și aș susține fără rezerve punctul de vedere care marginalizează importanța științelor sociale în cadrul oricărei curricule. Dar, indiferent de meseria pe care o va urma un tânăr, acesta va fi și cetățean, un om al cetății cu responsabilități sociale, iar cum să fii cetățean nu poți învăța la orele de matematică, fizică, chimie ori biologie, nici măcar la cele de educație fizică, arte plastice sau educație tehnologică. Istoria, educația socială – o ramură a istoriei – și, eventual, geografia sunt cele cărora le revine, eminamente, sarcina de a învăța tinerele generații despre cum să devină ființe care să se autoidentifice cu un grup, cu ceva mai presus de propria persoană, cu națiunea.

Una dintre întrebările care, în viziunea elevilor și chiar a părinților, ar trebui să mă dezarmeze este: La ce-mi folosește să studiez istorie? De obicei, întrebarea este însoțită de un rânjet superior sau de o vehemență demnă de o cauză mai bună, cu convingerea că orice aș avea de spus, oricum nu voi reuși să justific prezența disciplinei pe care o predau între materiile din trunchiul comun. Însă, cu un calm imperturbabil, le spun copiilor așa:

1. Istoria este o sursă de inspirație, ne arată ce să facem și, mai presus de orice, ce să nu facem;

2. Istoria ne poate ajuta să înțelegem ce este bine și ce este rău, pentru a urmări binele și pentru a respinge răul;

3. Istoria ne permite să înțelegem consecințele pe care le pot avea anumite fapte, ea ne oferă șansa de a ne calibra busola morală, pentru ca aceasta să indice cu obstinație nordul, fiindcă Via recta e Semper bona!;

4. Istoria ne spune cine suntem și e mereu bine și important să fii conștient de propria identitate;

5. Istoria întărește sentimentul de apartenență la o comunitate națională, un sentiment specific oamenilor, ființe sociale, gregare;

6. Istoria ne oferă instrumentarul necesar pentru a înțelege prezentul. Cum altfel, dacă nu cu ajutorul istoriei, am putea înțelege cum s-a ajuns la îngrozitoarea invazie din 2022?

7. Istoria are rolul de a înarma cetățenii cu un esențial instrument de avertizare timpurie a pericolelor ce pândesc un corp social, pentru a repera demagogii, populiștii și pe cei care aspiră la statutul de dictatori. 

Având în vedere cele de mai sus și situația grea în care se găsește România, mai este cineva sceptic la importanța studierii istoriei?

Ieșiți din coșmarul totalitar comunist, românii s-au răfuit cu trecutul recent sub toate aspectele sale. Da, regimul dictatorului N. Ceaușescu a întrebuințat istoria ca instrument de manipulare pentru a crește susținerea populară față de regim. Instrumentalizarea politică a științei istorice a produs un fenomen de respingere a acesteia și a condus la nefasta idee că studiul istoriei nu doar că nu este necesar, dar poate fi și nociv. Protocronismul promovat de slugile ceaușiste ne-a învățat că suntem cei mai grozavi din univers, ceea ce, evident, nu suntem. După 1989, o altă cohortă de așa-ziși specialiști s-au străduit să ne învețe că am avut un rol cel mult marginal pe scena istoriei și că, pe scurt, nu suntem buni de nimic, ceea ce, trebuie spus, din nou nu este adevărat. După cum spunea Emil Cioran: „România este geografie, nu este istorie”, dar doar pentru că a spus-o Cioran în Schimbarea la față a României, nu înseamnă că acesta este adevărul. 

Așadar, național-comunismul ceaușist s-a dat peste cap să ne prezinte ca cei mai grozavi din galaxie, iar demitizatorii de după 1989 s-au evidențiat prin zelul, cu nimic mai prejos, al propagandiștilor de dinainte de 1989, să ne arate cât de mici și nesemnificativi suntem. Ambele puncte de vedere sunt grave și influențează direct starea de fapt de la nivelul societății românești actuale. Între cele două situații adverse ar trebui să se afle echilibrul sprijinit pe fundațiile solide ale adevărului obiectiv. Dar nu veți vedea așa ceva în România, țara în care orice microbist este un Murinho nedescoperit, iar orice obișnuit al bodegilor, alegător cu ștate vechi, înțelege perfect trecutul, mai ales pe cel recent, fiindcă, nota bene, el a trăit acele vremuri.

Sigur, veți obiecta că istoria nu este o știință obiectivă, ci subiectivă, ca orice știință socială, și că adevărul este relativ. Da, unele aspecte ale trecutului sunt greu de înțeles ori de aflat, dar multe altele sunt sigure, și, pe de altă parte, există anumite grade ale subiectivismului, unele te apropie de adevăr, iar altele te îndepărtează cu ani lumină de acesta. E la fel de adevărat că istoria nu se repetă la modul identic, dar, după cum se spune că a cugetat Mark Twain cândva, istoria face rime, iar acele rime ne pot fi de un real folos atunci când trebuie să navigăm pe apele tulburi ale contemporaneității.

De pildă, sunt date istorice de care nu ne putem îndoi, aspecte pe care nu le putem oculta, oricât ne-am strădui să facem asta. Pe deasupra, orice hotărâre luată de un judecător are la bază o serie de dovezi, unele irefutabile, altele îndoielnice, și totuși judecătorul poate decide viitorul unei persoane pornind de la ceea ce are sub ochi: puțin sau mult, concludent sau incomplet. De ce i-am lua istoricului de bună credință posibilitatea de a face la fel prin raportare la trecut?

Din moment ce istoria a ieșit maculată din deloc glorioasa epocă N. Ceaușescu, când a fost mitizată într-un mod grotesc – nu că am fi noi unici în această privință, mai toate popoarele și-au mitizat agresiv propriul trecut –, într-un mod cât se poate de „firesc”, România, cu aspirații euro-atlantice, condusă de troglodiți croiți după chipul și asemănarea activiștilor lui nea Nicu, doar că orientați spre Vest, a transformat istoria în Cenușăreasa învățământului preuniversitar. Au apărut chiar propuneri ca aceasta să dispară ca obiect de studiu de sine stătător.

Școala românească a ajuns să aibă oroare de istorie, această excrescență bizară și inutilă, care nu te învață să schimbi o bujie, să instalezi Windows 11 pe un laptop, și nici măcar să tai cu bisturiul. Școala, grație specialiștilor de tot soiul, mai puțin în educație, care dau roată ca vulturii necrofagi în jurul ei, a ajuns un „haos bine organizat” sau, după verdictul oferit României de Henri Mathias Berthelot în 1916, „sunteți admirabil de dezorganizați”. Da, suntem tot ceea ce nu vrem și, pentru această stare de fapt, avem un singur vinovat: profesorul. Nu el a condus sistemul educațional românesc, nu el este cel bolnav de reformism cronic, nu el a politizat sistemul educațional. Și, cu toate acestea, oricine altcineva este specialist în educație, mai puțin edecarii de la catedră. Clasa politică este plină de intenții bune, intenții declarative, dar nu putem spera la mai mult de la ciracii care au acaparat țara timp de 35 de ani, distrugând în mod sistematic și ceea ce era bun în sistemul educațional.

În aceste circumstanțe, pragmatismul și-a făcut triumfătoarea intrare prin porțile școlii. „La ce bun?”, „La ce-mi servește?” au devenit măsura tuturor lucrurilor. Ceea ce nu este deloc rău, fiindcă, așa cum am aflat mai sus, istoria chiar servește la ceva și are o utilitate bine profilată în orice societate matură și serioasă. Dar noi nu avem o asemenea societate, iar cine seamănă vânt, culege doar furtună. 35 de ani de răfuieli cu corpul profesoral, de generalizare prin mass-media a unor clișee despre cadrele didactice, de reformism deșănțat, în ADN-ul căruia se aflau și genele „formei fără fond”, ne-au adus în situația actuală, în care țara suferă de o înfiorătoare epidemie de analfabetism funcțional.

Ceea ce este și mai grav, clasa politică este după chipul și asemănarea poporului lipsit de lumina educației de calitate. Haitele de specialiști răsărite peste noapte din tenebrele „societății civile” au decretat că ele sunt posesoarele adevărului absolut, că școala trebuie să devină atractivă, un soi de parc de distracție, iar profesorul un animator. Sigur, este foarte adevărat că jocul este, mai ales la vârste fragede, un instrument de educare esențial și la fel de adevărat este faptul că trebuie să ne propunem ca elevii, pe cât posibil, să se simtă bine la școală. Repet, pe cât posibil, dar de aici până la metamorfozarea actului educațional într-un număr de bâlci, este, sau ar trebui să fie, cale lungă.

Binele superior al elevului, pe care doar specialiștii și părinții, mângâiați pe creștet de politicieni iresponsabili, îl pot vedea, a dus la aberația actuală în care școala este cumva dușmanul națiunii, dușmanul părintelui, dușmanul elevului și dușmanul țării. Iar pe dușman îl distrugi, nu-i așa? Departe de mine gândul că profesorii, printre care mă număr și eu, ar fi la fel de puri ca imaculata concepție sau că n-ar avea vreo vină în falimentul sistemului educațional românesc, dar această vină nu este deloc mai mare decât cea a clasei politice, a părinților, specialiștilor și chiar a elevilor. Sistemul educațional este al întregii societăți, iar dacă el dă rateuri sau este intubat la reanimare, întreaga societate este de vină, nu doar profesorii.

Dacă tot am rezolvat chestiunea răspunderii pentru falimentul sistemului educațional românesc, să ne întoarcem la studiul istoriei. Aceasta a primit tot mai puține ore în planurile cadru, iar programele, tot mai aerisite, ce-i drept, au trebuit să se plieze pe un număr redus de ore, fapt care permite parcurgerea conținuturilor într-un ritm alert, care nu-i permite cadrului didactic să se concentreze prea mult pe formarea competențelor. În acest timp, decidenții politici împovărează elevul cu noi obiecte de studiu, în condițiile în care noua materie ar putea fi predată lejer în cadrul unei discipline numite „istorie”. În plus, școala se mai confruntă cu isteria opționalelor. Un caz aparte este opționalul obligatoriu numit religie. Nu este nimic în neregulă cu studiul religiei, dar nu este necesar să studiem religie de la clasa 0 până în ultimul an de liceu. Sigur, mi se va obiecta că nu e nevoie ca elevii să facă religie, fiindcă acest obiect de studiu este opțional. Aș fi curios să aflu ce va face un elev care, în mijlocul orarului, are religie – unde se va duce, cine va avea grijă de el? Nu ar fi mai simplu să facă religie, să ia evident 10, ceea ce îi mărește media, fără cine știe ce eforturi, căci, în definitiv, nu învață nimic rău la orele de religie? Ca și cum toate celelalte materii ar transmite vreo deprindere rea elevilor.

Pe lângă toate acestea, mai avem și părinții, care, convinși că fiecare copil este un geniu, îi epuizează pe bieții elevi cu nenumărate activități extrașcolare, ca nu cumva vreo odraslă să fie privată de șansa de a deveni, nu-i așa, genială. În aceste condiții, se mai miră cineva că elevii nu mai au timp tocmai de școală, că profesorii sunt dușmanii părinților și elevilor, că, în loc să punem școala în centrul tuturor preocupărilor, am transformat-o în dușmanul care împiedică elevii să joace fotbal și să meargă la lecții de robotică? Colac peste pupăză, au mai apărut și formatorii de opinie care clamează faptul că școala nu face educație financiară, ceea ce este fals, că școala nu îi învață pe elevi atașamentul față de valorile democratice, la fel de fals, că școala nu formează acele competențe pe care le-ar vrea angajatorii de la absolvenți, etc.

De ceva ani încoace circulă prin școli o expresie foarte dragă presei, politicienilor, părinților și unor cadre didactice dispuse să accepte orice compromis pentru a se înscrie în curentul modernizator: „Școala este a elevilor”. La un moment dat, pe când participam la un curs de formare online, m-am plasat împotriva curentului și am avut îndrăzneala de a spune că școala nu este a elevilor și nici nu ar trebui să fie a acestora. Cum ar putea fi școala proprietatea unor minori, care nu au discernământ și care, în fața legii și a evidenței, nu pot decide responsabil pentru ei sau pentru oricine altcineva? Școala, am spus eu, este a adulților care vor fi acești elevi. Dacă elevii ar merge la școală ca să rămână copii, da, școala ar fi a lor și ar trebui să fie un Disneyland în miniatură, dar noi îi trimitem la școală cu gândul la adulții ce vor deveni. Școala trebuie să le ofere șansa de a se descurca în viață, cu un pachet de deprinderi de bază, nu unul exhaustiv, cum ar vrea angajatorii, pe baza căruia să se poată clădi specialistul de mâine, grație educației permanente. Fiindcă educația nu este ceva ce se termină când ai absolvit o școală. Educația este o aventură permanentă. Prin urmare, noi trebuie să fim foarte atenți cum croim școala, pentru că elevii de astăzi ne dau puțin, fiindcă le cerem puțin. În pofida acestei realități, majoritatea vocilor afirmă sus și tare cât de geniali sunt elevii din ziua de astăzi. Orice om cu scaun la cap știe că elevii de astăzi nu sunt nici mai deștepți, nici mai puțin deștepți decât un Homo sapiens sapiens recens de acum 200.000 de ani. Diferența apare din perspectiva a ceea ce facem cu potențialul genetic pe care îl are un copil, cum îl folosim, cum îl punem în valoare. Copiii de astăzi nu au un potențial mai mare sau mai mic, ci au mai multe șanse să-l folosească mai mult și mai bine, ceea ce nu înseamnă că o și fac, și nu este vina lor că se întâmplă așa. Îi lăsăm pe copii în grija telefoanelor mobile smart, în grija internetului, televiziunii, și ne mirăm că nu sunt ceea ce ar trebui să fie, iar pentru toată această situație, școala este de vină. Cine altcineva ar putea suporta orice acuzație, fără să crâcnească?

Dar școala românească nu eșuează pe toată linia. De multe ori produce performanțe lăudabile, însă acestea nu sunt niciodată datorită ei. Doar eșecurile îi aparțin, iar succesele sunt mereu atribuite altora. Însă performerii ieșiți de pe băncile școlii, în marea lor majoritate, își iau direcția vest și pleacă din țară fără niciun regret, aruncând totuși câteva acuzații la adresa țării care nu-i valorizează îndeajuns. Înclin să le dau dreptate, dar, pe de altă parte, nu pot să nu mă gândesc că este mult mai ușor să pleci, să o iei de la capăt peste hotare, decât să încerci să schimbi ceva. Dar din nou, nu e neapărat vina lor, fiindcă școala, așa cum a ajuns în urma a 35 de ani de nepăsare și indolență, nu le oferă acestor tineri o identitate clară. Cu alte cuvinte, pregătim tineri de valoare pe care-i trimitem la export, cu ștampila „MADE IN ROMÂNIA”. Să luăm exemplul exodului medicilor, care, în pofida salarizării decente din sistemul sanitar, pleacă încă în număr mare peste hotare. Ceea ce este și mai grav, cei mai mulți dintre aceștia sunt școlarizați pe cheltuiala statului român, după care lucrează în folosul altui stat. Nimeni nu s-a străduit să-i facă să înțeleagă că ei sunt români, că au o obligație morală față de această țară și față de acest popor, că oricât ar fi de greu, nu este la fel de greu ca în trecut, că lupta lor poate da rezultate. Românii au abandonat proiectul numit România, iar cei care nu l-au abandonat, în mare măsură, s-au lăsat copleșiți de frustrări și de o precară înțelegere a realităților prezente, dar mai ales trecute. Acesta este terenul fertil din care au răsărit extremismul și defetismul. Istoria este acel limes care ar putea să apere România de pericolele care o amenință, atât din interior, cât și din exterior, dacă i se alocă în școală importanța pe care o merită. De ce au fost scoase cu ani în urmă istoria și geografia din rândul materiilor de examen de la evaluarea națională? Lângă limba și literatura română și matematică, se aflau și istoria și geografia, iar elevii puteau alege una dintre ele ca obiect de examen. Dar știm că astăzi totul trebuie să fie cât mai ușor, cât mai simplu, de parcă viața de adult înseamnă doar joc și voie bună. Un profesionist fără identitate este, desigur, păstrând proporțiile, doar un mercenar. Societatea românească a ales fără echivoc să răstoarne înțelesul celui mai cunoscut citat al lui John Stuart Mill: „Mai bine un Socrate nemulțumit decât un porc mulțumit”. Preferăm satisfacțiile materiale în detrimentul celor spirituale, cu toate că nu ar trebui să alegem între ele. E ok să-ți dorești o viață materială prosperă, să urmărești cu obstinație un asemenea deziderat, dar problema rezidă în faptul că ne limităm doar la asta, că nu avem un orizont de așteptare care să depășească barierele strâmte ale hedonismului. Epicur vorbea de un echilibru între nevoile materiale și cele spirituale. Din nou, lipsa de echilibru, de moderație, apasă greu pe gâtlejul națiunii române. În fața acestei „epidemii de meningită morală”, după cum spunea O. Goga, o parte a societății românești s-a repliat pe baricadele bigotismului, fiindcă Biserica, care nu s-a remarcat prin opoziția față de excesele comunismului ateist, spre deosebire de Biserica din Polonia, care și-a abandonat turma (cu mici excepții notabile, desigur, dar tot excepții), a înțeles că poate redeveni relevantă într-un stat laic lăsat la mila oricui e dispus să-l cumpere, cu vorba, cu fapta sau cu arginții. Și din nou apare întrebarea: cine suntem noi? Dar nu avem niciun răspuns, fiindcă nu am făcut apel la istorie, nu i-am cerut să ne indice cu moderație greșelile și realizările trecutului nostru, nu i-am permis să explice românilor că bolile democrației românești țin mai mult de frica politicienilor de popor, că România este într-o situație grea fiindcă nu este suficient de democratică, că în realitate poporul contează mult prea puțin în procesul decizional. E suficient să ne raportăm la alegerea reprezentanților poporului român în funcțiile din administrația locală ca să înțelegem că avem cu adevărat o „democrație de cumetrie”. Chiar dacă diagnosticul a venit din partea unui personaj lugubru, el nu este mai puțin adevărat. Problemele României provin în primul rând din faptul că nu este suficient de democratică și că poporul român nu are repere identitare clare, iar această stare de fapt este cauzată în primul rând de disprețul cu care tratăm studiul istoriei în învățământul românesc.

În acest moment, România are nevoie de o „insurecție pașnică”, așa cum a fost prorocită sau cerută de Stéphane Hessel în eseul Indignați-vă! Românii trebuie să înțeleagă cine sunt, pentru că omul este mai mult decât suma tuturor însușirilor sale manifeste. Fără o identitate bine conturată, rămâne să ne întrebăm, asemenea lui Primo Levi: Mai este acesta un om? Mai mult decât atât, românii trebuie să înțeleagă ceea ce Fareed Zakaria s-a străduit să le explice americanilor în audio-book-ul În apărarea unei educații liberale (2015) și să se îndrepte, așa cum i-a îndemnat Panait Istrati, „către altă flacără”. Putem începe toate acestea acordând mai multă importanță studierii istoriei. Dar rețineți, acesta ar fi doar un început. Suntem în stare să facem măcar atât?

Autor: Gheorghe-Florin Ghețău