Netanyahu are dreptate – Israelul nu poate accepta crearea unui stat palestinian

Nu credeam că o să ajung vreodată să-i dau dreptate lui Benjamin Netanyahu, toxicul prim-ministru al Israelului. Acesta a respins de o manieră irevocabilă propunerea venită, fapt cât se poate de elocvent, și din partea SUA de a accepta crearea unui stat palestinian independent, la finalul războiului contra Hamas. Prin acceptarea sugestiilor venite de pretutindeni, poate fi pusă în aplicare, în sfârșit, Rezoluția ONU cu nr. 181 (29 noiembrie 1947). Din păcate, Netanyahu are dreptate să refuze această soluție, care cu siguranță nu este o soluție. Nu pentru Israel, în orice caz. Iată motivele pentru care cred că Netanyahu e îndrituit să respingă o invitație care, în lumina dramei umanitare din Fâșia Gaza, pare rezonabilă:

Nutreț pentru democrația știrbă

Minunată această inițiativă a Guvernului de a-i plăti pe profesori în funcție de performanțe. E o idee simplă, pe care oricine o poate înțelege, până și prim-ministrul României, un om de o mare cultură și finețe. E la mintea cocoșului, ori a găinii, nu știu exact, sunt zăpăcit, sunt doar un biet profesor rătăcit în ”meandrele concretului”. E clar, cât se poate clar, mai clar decât cristalul: primești cât muncești. E cea mai elementară formă de dreptate, dreptatea distributivă. Primești cât oferi! Nu așa prosperă corporatismul? Nu așa se motivează angajații? Dacă privatul obține rezultate deosebite prin asemenea metode, de ce n-ar putea statul să copieze rezultatele privatului? Sunt convins că diafana și gingașa rațiune a domnului prim-ministru, greu de detectat până și cu telescopul James Webb, potențată de capacitățile greu de sesizat, chiar și pentru un microscop electronic, ale doamnei Ligia Deca, pe care o stimez în cel mai înalt grad, a înțeles ceea ce era de înțeles: vom izbândi prin exemplul mărețului Alexei Grigorevici Stahanov. Ei, dragii mei, ați uitat principiile stahanovismului, cel mai pur nestemat din sipetul proletcultismului? Premierul României nu le-a uitat și le oferă o nouă șansă pentru a transforma România într-un paradis al clasei muncitoare. Profesorii, această categorie răsfățată, nu dau carne, lapte sau oțel țării. Asta să fie clar! Până la urmă, nici măcar nu știm cu ce se ocupă aceste lighioane, printre care mă număr și eu. Pe acest considerent, de ce să nu desființăm sistemul educațional? Ce economii am face la buget!

Capcana întinsă de Hamas

În 2015, Pierre-Jean Luizard a publicat lucrarea Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea istoriei, care a fost tradusă în limba română de către Editura Polirom, în 2016. În cadrul volumului, autorul a argumentat, cu exemple concrete, faptul că Occidentul a căzut într-o capcană întinsă de DAESH (acronimul arab pentru Statul Islamic în Irak și Levant), care a adoptat în mod deliberat un comportament șocant pentru a obține o ripostă disproporționată în raport cu amenințarea existentă. Volens-nolens, Occidentul a devenit parte a unui război, pe care DAESH l-a gestionat excelent din punct de vedere propagandistic. Simplul fapt că, împotriva unei organizații teroriste, a fost nevoie de crearea unei coaliții globale, al cărei singur scop a fost înfrângerea DAESH, arată incapacitatea celor mai importanți actori statali de a decripta scopul și sensul mișcărilor disruptive. Printre ingredientele succesului DAESH s-a numărat și faptul că această coaliție nu a propus vreun proiect politic menit să amelioreze situația locuitorilor din Siria și Irak. Drept urmare, această organizație s-a putut portretiza drept apărătoarea Islamului în fața colonialismului cruciat, chiar dacă în cadrul coaliție anti-DAESH se aflau și multe state arabe. Rețeta patentată de DAESH este astăzi folosită cu succes de către Hamas, fiindcă Hamas, în pofida a aceea ce am putea crede, este pe cale să obțină o mare victorie împotriva Israelului și aliatului său tradițional, SUA.

Is the ”Taiwanese Gambit” a solution for the North Korean nuclear crisis?

 Author: PhD Florin Gh. Ghețău

Kim Jong-un

 

We may surely say that the international agenda of 2017 has been heavily dominated by the North Korean nuclear issue. The installation of the Trump administration has aggravated a long-standing problem on the agenda of the White House presidents. The new American president believes that this problem can only be solved by showing the American military superiority or by threatening North Korea. But, as it has been seen, this approach does not work, and economic sanctions have long time ago been proven worthless. In view of all this, we should ask ourselves: Might the North Korean nuclear crisis be solved in the way the US wants?

Before speculating on the evolution of the North Korean nuclear crisis, we should discuss a bit about the reasons that have produced it. The main purpose of a dictatorial regime is to maintain its power, despite any internal or external opposition. This is also the case of Kim Jong Un who should not be regarded as an eccentric character, or as an individual who should end up in the hands of psychiatrists, but as a totalitarian dictator who does everything in his power in order to prolong the life of his regime. His behavior may seem foolish to us, but he fits perfectly into the logic of the form of government represented by Kim Jong Un – the dictatorship. A dictatorial regime is based on force, and the Pyongyang dictator struggles on two fronts (against his own people and against the US and its allies) in order to strengthen his aura as the leader of an inexpugnable regime. Looking at the actions of the North Korean dictator from the perspective of the struggle for survival, we understand that he is not at all mad, but very rational, and that he pursues step by step the preservation of his authority over North Korea and that he is willing to do anything for attaining this vital objective.

Alchimia A.U.R.-ului

            Pentru cei pe care titlul ar putea să-i deruteze, țin să precizez că nu intenționez să jignesc în vreun fel această formațiune politică, ori pe aderenții săi. O societate conține tot felul de idei, tot felul de persoane. Unele digerabile și dezirabile, altele indigeste sau otrăvitoare. Democrația are darul de a imprima pentru un anumit termen, fie el și de patru ani, toate această diversitate în mocirla politicianismului. Arsă de soare, înmuiată de ploaie, sculptată de vânt, efemera capodoperă trebuie să ofere o direcție unei națiuni fără direcție clară. Așadar, democrația dă voce tuturor părerilor, opiniilor și punctelor de vedere. Ea este puternică dacă națiunea este puternică, dacă națiunea este educată și responsabilă, dar cui i-a păsat vreodată cu adevărat de sistemul educațional altfel decât prin forța lui ”o să...” sau ”vom...”, ori ”ar trebui...”? Dar vom vorbi despre educație cu altă ocazie. În cele ce urmează mi-am propus să vorbesc un pic despre surpriza acestor alegeri,  A.U.R.

Dilema lui Lukashenko

Alexander Lukashenko se bucură de nemeritatul renume de a fi ”ultimul tiran/dictator al Europei”. În Europa, din păcate, putem găsi şi alţi tirani. Dacă Lukashenko este dictator, cam ce am putea spune despre Vladimir Putin care şi-a asigurat recent mandate fără număr în fruntea Rusiei? Dictator este şi Ilham Aliyev care conduce destinele poporului azer din 2003, dar şi Erdogan a cărui ţară are teritorii şi-n Europa. Deci, în niciun caz nu putem spune că Lukashenko ar fi ultimul dictator european.