Principiul geopolitic roll-back

ROLL-BACK - desemnează o strategie internațională prin care un stat sau o alianță de state urmărește nu doar limitarea influenței unui adversar, ci și împingerea înapoi a acesteia, prin înlăturarea regimurilor afiliate și instaurarea unor guverne favorabile propriei orientări ideologice. Spre deosebire de politica de containment (limitare), care presupunea oprirea extinderii influenței sovietice, roll-back urmărea în mod activ schimbarea echilibrului de putere. Strategia a fost aplicată cu precădere în timpul administrației Ronald Reagan (1981–1989), în cadrul Doctrinei Reagan, când SUA au sprijinit financiar, militar și logistic forțele anticomuniste din diverse regiuni ale lumii.

Exemple importante ale aplicării principiului roll-back includ:

• Nicaragua, unde SUA au susținut gherilele „Contras” împotriva guvernului sandinist de orientare marxistă;

• Angola, unde au sprijinit mișcarea UNITA în lupta împotriva regimului susținut de Uniunea Sovietică și Cuba;

• Afganistan, unde au oferit sprijin mujahedinilor care luptau împotriva trupelor sovietice;

• Chile, unde administrația americană a susținut înlăturarea guvernului socialist condus de Salvador Allende, în 1973.

Aceste intervenții reflectă modul în care roll-back a fost folosit pentru a modifica configurații geopolitice regionale și pentru a promova interesele occidentale în contextul confruntării ideologice Est–Vest din timpul Războiului Rece.

Finlandizare

FINLANDIZARE – termen utilizat în geopolitică pentru a desemna adaptarea politicii externe și interne a unui stat mic sau mediu în funcție de atitudinea unei Mari Puteri situate în proximitatea sa geografică. Cu alte cuvinte, statul mic sau mediu își protejează independența națională și regimul politic ales prin renunțarea la o politică externă corespunzătoare statutului său internațional, dar și prin evitarea unor acțiuni interne care ar putea antagoniza Marea Putere aflată la granițele sale.

Termenul este inspirat de modelul finlandez din perioada Războiului Rece. Finlanda a purtat un război cu URSS între 30 noiembrie 1939 și 12 martie 1940, în timpul căruia armata sa s-a comportat admirabil, reușind să exploateze toate avantajele disponibile: lupta împotriva unui singur adversar, iarna geroasă, relieful dificil, simpatia și sprijinul internațional, precum și subestimarea crasă de către sovietici a pregătirii, moralului și determinării finlandeze. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Finlanda s-a aliat cu Germania nazistă pentru a recupera teritoriile pierdute în „Războiul de Iarnă”. În 1944, la fel ca România, Finlanda a rupt alianța cu Germania nazistă, semnând un armistițiu cu Uniunea Sovietică și Marea Britanie (19 septembrie 1944). Ca urmare, a fost nevoită să lupte împotriva fostului său aliat german în Războiul Laponiei (1944-1945). Finlanda a aderat la Organizația Națiunilor Unite abia în 1955, alături de România.

În perioada Războiului Rece (circa 1947-1991), Finlanda a adoptat o conduită internă și externă menită să atenueze suspiciunile Moscovei, ceea ce i-a limitat considerabil libertatea de mișcare, mai ales în politica externă. Cu toate acestea, și-a păstrat un sistem democratic și o economie de piață, evitând comunizarea. Abia după dezmembrarea URSS (1991), Finlanda a reușit să se integreze în Uniunea Europeană (1995), iar în 2023, pe fondul agresiunii rusești împotriva Ucrainei declanșate în 2022, a aderat la NATO.

Finlandizarea reprezintă o formă de autoapărare pentru un stat mic sau mediu lipsit de aliați puternici și de o forță militară capabilă să respingă o agresiune din partea Marii Puteri care îl amenință. Un astfel de stat poate evita finlandizarea printr-o politică de alianțe și o strategie de apărare coerentă și activă. Libertatea merită orice sacrificiu.

Deterrence

DETERRENCE (descurajare – lb. engleză) – concept din domeniul relațiilor internaționale, care implică dezvoltarea unor capabilități militare convenționale sau neconvenționale suficient de puternice pentru a descuraja orice posibil atac. Ideea are rădăcini adânci în istoria umanității și este întâlnită și în lucrarea Epitoma Rei Militaris (Compendiu de artă militară - lb. latină), atribuită lui Vegetius, scrisă în secolul al IV-lea d.H., unde apare expresia: Si vis pacem, para bellum („Dacă vrei pace, pregătește-te de război”).

În timpul Războiului Rece, izbucnit în intervalul 1945-1947 între Lagărul Socialist și Blocul Statelor Democratice, deterrence a fost o componentă esențială a doctrinei de apărare în ambele tabere, mai ales din perspectiva unui război nuclear. Astfel, a apărut Distrugerea Mutuală Garantată (Mutually Assured Destruction – MAD), un element al gândirii strategice ce viza împiedicarea unui război nuclear tocmai datorită capacității fiecărei tabere de a o distruge pe cealaltă, indiferent cine ar fi atacat mai întâi.

Cointainment

CONTAINMENT (din lb. engleză „limitare” sau „îngrădire”) - a fost o doctrină strategică adoptată de Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, în timpul președinției lui Harry S. Truman, având ca scop limitarea expansiunii comunismului și influenței Uniunii Sovietice la nivel planetar. Această strategie a fost fundamentul politicii externe americane din timpul Războiului Rece (cca 1947–1991).

Doctrina containment a fost propusă pentru prima dată de diplomatul american George F. Kennan, într-un celebru articol publicat în 1947 sub pseudonimul „X” în revista Foreign Affairs, intitulat The Sources of Soviet Conduct. Kennan a susținut că URSS era un stat inerent expansionist și că trebuia împiedicată să-și extindă influența printr-o politică hotărâtă, care să nu provoace o confruntare militară directă.

Containment-ul este o variantă adaptată realităților postbelice a „cordonului sanitar” („cordon sanitaire”, în franceză), propus de Franța la începutul perioadei interbelice (1918–1939) ca soluție de oprire a contagiunii ideologice dinspre Rusia bolșevică (URSS din 1922). Implementarea ideii propuse de Kennan a dus la apariția Planului Marshall (lansat în 1947 și pus în practică între 1948 și 1952), a Doctrinei Truman (1947) și la crearea NATO, la 4 aprilie 1949, prin Tratatul de la Washington.

Blitzkrieg

Termen german care înseamnă ”război fulger” folosit pentru a desemna o acțiune militară extrem de rapidă, prin care inamicul este atacat pe un front larg, cu toate mijloacele aflate la îndemână. În acest tip de atac se remarcă aviația și tancurile, care joacă un rol central în împiedicarea dușmanului de a se regrupa și de a contraataca. Marile victorii ale Wehrmachtului, armata germană în al Doilea Război Mondial, au fost obținute grație acestei doctrine. Înfrângerea Poloniei (1939), a Franței (1940) și ocuparea Iugoslaviei și Greciei (1941), sunt cele mai elocvente exemple ale eficienței blitzkrieg.-ului. Pe de altă parte, doctrina blitzkrieg și-a dovedit limitele în fața imensității Rusiei sovietice. Germanii au încercat o ultimă operațiune de tip blitzkrieg în anii 1944-1945. Ei au declanșat ceea ce se numește Bătălia din Ardeni, însă au eșuat din cauza faptului că nu mai aveau superioritate aeriană, o condiție esențială pentru succesul blitzkrieg-ului. 

Excomunicare

Înlăturarea unei persoane sau a unui grup din cadrul unei comunități religioase. Această eliminare se face mai ales din rațiuni teologice. Papalitatea a folosit frecvent această armă în lupta cu cei care i s-au opus. Printre cele mai celebre exomunicări dispuse de papalitate se numără: excomunicarea Patriarhului Mihail Cerularie (1054), excomunicarea împăratului german Henric al IV-lea (1076) sau excomunicarea lui Martin Luther (1521).

Realpolitik

Politică internă, dar mai ales externă, care pleacă de la realitățile momentului și vizează obiective clare, realizabile. Se opune unei politici întemeiate pe idealuri sau etică, care nu ia în calcul ceea ce se întâmplă, ci ceea ce ar trebui să se întâmple. Termenul a fost pus în circulație de Otto von Bismarck, cel care a realizat unificarea Germaniei tocmai prin realpolitik. Această abordare este cel mai bine sintetizată în celebrul dicton lansat de Machiavelli: ”Scopul scuză mijloacele!” 

Pașalâc

Termen folosit în Europa pentru a desemna o provincie otomană condusă de un pașă. De exemplu: Pașalâcul Buda, Pașalâcul Timișoara sau Pașalâcul Oradea, ca să dăm câteva exemple familiare nouă. În general, ceea ce europenii numeau pașalâc, turcii numeau eyalet, o unitate administrativ-teritorială compusă din mai multe sangeacuri. Eyaletele au fost înlocuite în sec. al XIX-lea cu vilayetele. De pildă, vilayetul Dunării în componența căruia se afla și sangeacul Tulcea, Dobrogea de azi, intrată în componența României în 1878.