Decebal continuă rezistența

Decebal - regele dacilor
(87-106 d.H)

Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat probabil în anii 105-106. Despre acest război știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, dacii erau lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că ”mai mulți daci trecură la Traian, și pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, la fel ca Aliații în Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la ultimul om.

Asasinarea lui Traian

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Bust al împăratului Traian

Din moment ce vorbirăm atât de mult despre daci și romani și am pomenit porecla, să-i zicem supranumele, după care e cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen, ”dacofagi”, cu referire la cei care-i disprețuiesc pe dacopați și, pe cale de consecință, pe daci. Dacă exaltata tabără pro-daci are un nume, ar trebui să aibă un nume și radicala tabără contra. Cu alte cuvinte, mâncătorii de daci. Așa ar fi corect.

            Acestea fiind spuse, cred că a venit momentul să fac o mărturisire. Cândva, cu ocazia zilei de 1 aprilie, am scris o mică postare pe facebook, în ton ”dacopat”, doar penrtu a vedea reacția celorlalți. Așa, ca să ai ce citi într-o doară, îți dau și ție, cititorule, șansa de a avea parte de o scurtă lectură trivială: ”Mă miră nespus faptul că nimeni nu a remarcat până acum un mare adevăr, cultura materială și spirituală a aztecilor este extrem de asemănătoare cu cea a dacilor. Celebrul Draco/Dracon, stindardul de luptă al dacilor, care era compus dintr-un cap de lup și un corp de șarpe, seamănă izbitor cu QUETZALCOATL (șarpele cu pene), zeul suprem al aztecilor. Draco-ul geto-dac ne trimite cu gândul la o unitate indisolubilă între teluric și celest, la fel ca și ”șarpele cu pene”. Oare ar fi așa de incredibil, de necrezut, să ne ducem cu gândul la faptul că, de ce nu, aztecii erau un trib geto-dac care a străbătut Asia, după care a trecut strâmtoarea Bering în America, pentru ca în cele din urmă să poposească în America Centrală, unde a ridicat un uimitor imperiu distrus de conchistadorii spanioli? Ca și geto-dacii, aztecii erau maeștri în prelucrarea aurului. Decăderea geto-dacilor a fost produsă de pofta de aur a romanilor, iar tot aurul i-a distrus și pe frații lor de peste Atlantic, aztecii. Pe de altă parte, aztecii trimiteau mesageri către Quetzalcoatl așa cum trimiteau și geto-dacii către Zamolxis, prin sacrificii umane. Uimitor, nu-i așa?”

Diversiunea moesiană este un succes

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Împăratul roman
Marcus Ulpius Traianus
(98-117 d.H.)

În ceea ce privește dacii, România de astăzi cunoaște o fractură. Pe de-o parte îi avem pe ”dacopați”, care, cu toate că sunt lipsiți de argumente, îi premăresc pe daci și, nu de puține ori, lansează pe piață exagerări flagrante. De cealaltă parte, avem un grup la fel de radical, al ”raționaliștilor”, care-i desconsideră pe geto-daci și bagatelizează rolul accestora în istoria noastră. După cum cred că deja ai intuit, dragă cititorule, ambele tabere greșesc flagrant. Geto-dacii au creat o civilizație interesantă pe care nu o putem compara cu cea greco-romană. Nu e o noutate pentru nimeni inferioritatea acestora. De fapt, multe dintre progresele geto-dacilor au fost realizate sub influența civilizatoare a spațiului mediteranean, care a iradiat prin coloniile grecești din Dobrogea și nu numai. Însă dacă raportăm civilizația geto-dacă la celalalte civilizații europene din afara Imperiului roman, constatăm că geto-dacii erau superiori germanicilor, de pildă, ca să dăm doar un singur exemplu. Să nu uităm că și romanii au fost inițial cam ca dacii, dar sub influenaț etruscilor și, apoi, a grecilor s-au cizelat. Nu se spune că în cazul grecilor: ”Cuceriții i-au cucerit pe cuceritori”. Cât despre greci, trebuie spus faptul că, întâmplător sau nu, s-au dezvoltat atât de mult în raport cu Europa acelor timpuri, fiindcă erau foarte aproape de Mesopotamia și Egipt, două civilizații cu mult mai vechi decât cea greacă. E cât se poate de clar că grecii au fost mult mai mult decât niște imitatori. Au primit scânteia civilizației din Orient, dar vâlvătaia care a urmat le aparține. În concluzie, nu trebuie să ne fie rușine pentru inferioritatea geto-dacilor față de romani. Oare România de astăzi nu este cu mult inferioară, în atât de multe privințe, în raport cu țări precum SUA, Franța, Germania, Japonia sau China? Dacii erau, față de romani, ceea ce sunt românii față de o serie de țări extrem de dezvoltate. Dar în același timp, foarte multe țări din Africa, Asia sau America de Sud sunt cu mult în urma României. Geto-dacii au fost ceea ce au fost, superiori multor barbari, dar inferiori romanilor, care cândva au fost și ei priviți ca niște barbari de etrusci și greci. Dacă ar fi avut timp, cine știe ce forme originale ar fi devoltat divilizația geto-dacă. Adevărul se află undeva la mijloc, însă ambele tabere sunt atât de radicale, atât adoratorii geto-dacilor, cât și contestatarii lor, încât adevărul nu prea e vizbil nicăieri. Și să nu vă imaginați că doar în România avem un fenomen care exultă o anumită etapă din istoria acestor meleaguri. Asemenea fenomene există peste tot în lume. În încheierea acestui paragraf demn de N. Iorga, faimos pentru lungimea paragrafelor sale, vreau să evidențiez faptul că știm atât de puține despre geto-daci și din cauza faptului că peste statul lor s-a abătut urgia unui război devastator, iar războaiele au obiceiul de a distruge cam tot ceea ce le iese în cale. Romanii au la activ exterminarea culturală a câtorva civilizații, ba pe unele le-a exterminat de tot.

Capul ce se pleacă....

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Sinuciderea lui Decebal -
detaliu de pe Columna lui Traian

În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât ”imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, dar și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez în acest sens Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de Imperiul roman din sec. I î.H. până în sec. al V-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune. Regatul lui Decebal (87-106 d.H.), dacă tot suntem pe tărâmul alunecos al istoriei contrafactuale, ar fi putut avea o viață lungă și prosperă. Sub protecția Romei, s-ar fi putut chiar extinde în dauna populațiilor barbare vecine. Dar nu a fost să fie așa, întrucât: ”După un lung interval de timp, în timpul Domniei împăratului Domițian, goții (de fapt geto-dacii n.n.) temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care îl încheiaseră mai înainte cu alți împărați și au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldații romani și pe comandanții lor.” (Iordanes, Getica, 76)

Dacii ajung la Pharsalos

 

Pompeius Magnus -
aliatul regelui Burebista
(82-44 î.H.)

Autor: Gheorghe Florin Ghețău

În secolul I î.H., triburile geto-dace se unesc creând un regat foarte întins. La baza acestei realizări stau acțiunile unei mari personalități, regele Burebista (82-44 î.H.). Cuvântul regat trebuie privit cu precauție, fiindcă un stat este compus din populație, teritoriu și, fapt extrem de important, instituții. E imposibil de știut ce fel de instituții avea statul lui Burebista, în cazul în care avea așa ceva. Cel mai probabil, statul lui Burebista era o uniune tribală ceva mai extinsă, fără o viață urbană și fără o administrație așa cum aveau romanii sau grecii. Nu știm nici măcar care era capitala sa, dacă a avut vreuna. E posibil să-și fi ales reședințele în funcție de necesitățile de moment. Revenind însă la ideea de regat geto-dac, eu, unul, aș opta pentru denumirea de Imperiul geto-dac al lui Burebista și țin să precizez că această aserțiune are în vedere strict întinderea statului său. Din câte cunoaștem, frontierele probabile ale acestui stat în momentul său de apogeu se întindeau până la Dunărea Mijlocie în vest, până la vărsarea râului Bug în Marea Neagră, în est, și de la Carpații Păduroși, în nord, spre Munții Balcani în sud. Au existat state comparabile ca întindere, pe care le numim imperii. De exemplu, Țaratul (Imperiul) bulgar, căruia i s-au pus bazele în anul 681 d.H., ori Țaratul (Imperiul) sârb creat în sec. al XIV-lea de Ștefan Dușan. Dacă acestea au fost imperii, strict din perspectiva întinderii teritoriale, trebuie să numim creația lui Burebista Imperiul geto-dac. În sprijinul acestei alegații, e necesar să avem în vedere că Imperiul hunilor sub Attila nu era altceva decât, la fel ca și în cazul lui Burebista, o uniune tribală ceva mai extinsă, fără viață urbană proprie, fără administrație, în adevăratul sens al cuvântului, care se autosusținea prin jaf sistematic și un sistem de tributuri. Dacă acesta era un imperiu, atunci un imperiu aveau și geto-dacii în timpul lui Burebista.

Alexandru nu mai pleacă în Asia

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Alexandru cel Mare (336-323 î.H.)

La fel ca în cazul lui Ginghis-han, întemeitorul imperiului mongol, nu știm cu exactitate unde se află mormântul lui Alexandru cel Mare, cunoscut și drept Alexandru Macedon, una dintre cele mai fascinante personalități istorice. De-a lungul secolelor, numeroși învățați au încercat să identifice locul de odihnă veșnică al acestui ilustru comandant de oști. Însă știm cu certitudine că se află în Alexandria din Egipt, singurul oraș întemeiat de Alexandru care a supraviețuit până-n zilele noastre. Avem această informație de la Suetonius, autor antic ce ne-a lăsat Istoria celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar, pe când se afla în Egipt, Augustus: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»”. Dar și alți autori antici, precum Strabon, Plutarh sau Pausanias ne spun același lucru, Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 î.H.) a fost înhumat în preajma Alexandriei din Egipt. Unde anume? Probabil nu vom ști niciodată, fiindcă din sec. al IV-lea d.H. nu mai avem știri despre locul care atrăgea ”pelerini” ahtiați de măreție.

Darius, un împărat răpus la Dunăre

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Darius I cel Mare negociind cu sciții

În cele ce urmează, vă voi vorbi de un eveniment care aproape a avut loc pe teritoriul țării noastre și care ar fi putut schimba radical istoria umanității. Probabilitatea ca el să se fi întâmplat este atât de mare, încât merită menționat în această carte, iar impactul său ar fi putut fi imens. Știu, știu! Istoria este doar ceea ce s-a întâmplat și numai despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să vorbim. Însă în momentul în care se ”țese pânza istoriei” în fața celor care iau deciziile se ramifică o multitudine de posibilități, iar cea care se materializează nu este neapărat cea mai probabilă, sau inevitabilă, posibilitate. Este extrem de important să înțelegem cum s-a ajuns să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, dar cel puțin la fel de important este să înțelegem ce s-ar fi putut întâmpla, fiindcă, după o expresie deja celebră, a nu mai puțin celebrului Yuval Noah Harari, ”istoria nu este destin”. Și, dacă rolul istoriei este și acela de a ne oferi experiențe, sfaturi din care putem distila înțelepciune, este vital să înțelegem, mai ales, ce ar fi putut face, mai mult chiar decât ceea ce au făcut înaintașii noștri. În plus, istoria are și un rol moralizator. Critică răul și laudă binele și, din această perspectivă pur pedagogică, nu am vrea ca generațiile viitoare să învețe cum ar fi putut fi evitat răul și împlinit binele? Nu mi-am propus să inventez povești, ci să aduc la lumină posibilități pe care anumite momente istorice chiar le-au luat în calcul. Intenții discutate, dar nematerializate. Acțiuni întru împlinirea cărora s-a lucrat, însă fără succes. Prin acest volum nu pășim din sfera strictă a adevărului istoric în atotcuprinzătorul univers al narațiunii, al literaturii, fiindcă ceea ce veți citi a existat, ca intenție măcar, în mințile truditorilor care au făcut istoria să fie ceea ce este. Și fiindcă, după cum extrem de fericit s-a exprimat Mark Twain, ”istoria nu se repetă, ci face rime”, haideți să vedem niște posibile rime care să rimeze cu epoca actuală.