Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare alături de
filosoful Diogene Cinicul

Alexandru cel Mare a ajuns rege al Macedoniei în 336 î.H., după asasinarea tatălui său, Filip al II-lea, de către Pausanias, una dintre gărzile sale. Alexandru a declanșat în anul 334 î.H. o amplă expediție împotriva Imperiului Persan. Obține o primă victorie la Gaugamela, pentru ca mai apoi să învingă la Issos (333 î.H.), după care a urmat izbânda decisivă de la Gaugamela (331 î.H.). Însă ambiția tânărului rege care a ridicat Imperiul macedonean nu a fost satisfăcută, el a continuat să lupte în Asia până ce a ajuns în India. Personalitate egocentrică, a întemeiat numeroase cetăți pe care le-a numit Alexandria. Doar cea din Egipt mai există și astăzi, unde a și fost înmormântat de unul dintre generalii săi. Cu toate că știm unde și-a găsit odihna veșnică, mormântul său nu a fost încă descoperit de arheologi. În orice caz, povestea marelui cuceritor s-a încheiat la Babilon, în anul 323 î.H., când a decedat din cauze necunoscute. Imperiul nu a supraviețuit dispariției sale, fiind împărțit între generalii săi (diadohii).

Războiul Rece

Gorbaciov (dreapta) alături de președintele
american Ronald Reagan (stânga)

Războiul Rece a fost o înfruntare indirectă, în intervalul 1945-1991, între blocul democratic (S.U.A. și aliații săi) și blocul comunist (U.R.S.S. și aliații săi). Cele două tabere s-au implicat într-o serie de conflicte, dar și într-o cursă a înarmărilor nemaivăzută până atunci. Situația era destul de delicată fiindcă ambele părți dețineau arme de distrugere în masă (nucleare, chimice și biologice). Această lume bipolară a cunoscut o sere de crize extrem de îngijorătoare, cum au fost: Criza Berlinului (1948-1949), Războiul din Coreea (1950-1953), Criza Canalului Suez (1956), Criza Rachetelor din Cuba (1962), Războiul arabo-israelian de 6 zile (1967), Primăvara de la Praga (1968), Războiul din Vietnam (1965-1973) și Războiul din Afganistan (1979-1989). În final, în 1985, la conducerea Uniunii Sovietice a ajuns Mihai Gorbaciov care a inițiat o serie de reforme (glasnost și perestroika), care au dus la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est (1989) și la destrămarea U.R.S.S. (1991) și, implicit, la sfârșitul Războiului Rece. 

Burebista (82-44 î.H.)

Statuia lui Burebista
din Orăștie

Burebista (82-44 î.H.) a întemeiat regatul geto-dac îmbinând dilpomația și războiul. Triburile geto-dace s-au unit în fața pericolului extern reprezentat de celți și romani. Opera unificatoare a fost facilitată și de influența și tactul Marelui Preot Deceneu. Odată realizată unificarea, Burebista a purces în direcția eliminării amenințărilor externe. Mai întâi, a luptat contra celților distrugând triburile boilor și tauriscilor. Apoi, a supus cetățile grecești din nord-vestul Mării Negre. Astfel, regatul său a ajuns să se întindă de la Dunărea Mijlocie (vest) până la râul Bug (est), și de la Carpații Păduroși (nord) până la Munții Balcani (sud). În 48 î.H., a negociat o alianță cu Pompei, dar acesta a fost învins ceea ce i-a atras dușmănia lui Caesar care plănuia o campanie de pedepsire. Însă dictatorul roman nu și-a dus planul la capăt fiindcă a fost asasinat în anul 44 î.H. În același an a murit și Burebista în timpul unei răscoale. Dispariția marelui rege a dus la dezmembrarea statului său.

Unificarea Italiei

Intrarea lui Garibaldi în Messina

Unificarea statelor italiene s-a realizat în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în jurul regatului Piemont/Sardinia. Influența predominantă în Italia era exercitată de Imperiul austriac. În mod evident, Viena era principalul obstacol pentru naționaliștii italieni. Pornind de la această realitate, prim-ministrul piemontez, Camillo Benso Conte de Cavour, a încheiat în 1858 un tratat de alianță cu Franța lui Napoleon al III-lea, care avea un caracter antihabsburgic. În 1859, a izbucnit războiul dintre Piemont și Austria, iar Franța a intervenit de partea aliatului său ceea ce a dus la înfrângerea austriecilor și la anexarea Lombardiei de către piemontezi. Drept compensație pentru ajutorul acordat, Piemontul a dat Franței regiunile Savoia și Nisa. În anii 1860-1861, statele italiene s-au unit în jurul Piemontului alcătuind Regatul Italiei. În 1866, Italia a obținut și Veneția participând la războiul dintre Prusia și Austria de partea celei dintâi. Apoi, în 1870, a fost ocupată Roma care a devenit capitala Italiei. În acest fel s-a încheiat unificarea Italiei. 

Realpolitik

Politică internă, dar mai ales externă, care pleacă de la realitățile momentului și vizează obiective clare, realizabile. Se opune unei politici întemeiate pe idealuri sau etică, care nu ia în calcul ceea ce se întâmplă, ci ceea ce ar trebui să se întâmple. Termenul a fost pus în circulație de Otto von Bismarck, cel care a realizat unificarea Germaniei tocmai prin realpolitik. Această abordare este cel mai bine sintetizată în celebrul dicton lansat de Machiavelli: ”Scopul scuză mijloacele!” 

Pașalâc

Termen folosit în Europa pentru a desemna o provincie otomană condusă de un pașă. De exemplu: Pașalâcul Buda, Pașalâcul Timișoara sau Pașalâcul Oradea, ca să dăm câteva exemple familiare nouă. În general, ceea ce europenii numeau pașalâc, turcii numeau eyalet, o unitate administrativ-teritorială compusă din mai multe sangeacuri. Eyaletele au fost înlocuite în sec. al XIX-lea cu vilayetele. De pildă, vilayetul Dunării în componența căruia se afla și sangeacul Tulcea, Dobrogea de azi, intrată în componența României în 1878.

Mein Kampf

Adolf Hitler în 1938

Mein Kampf (Lupta Mea) este titlul unei lucrări scrise de Adolf Hitler în perioada 1923-1925, și care a văzut lumina tiparului în două etape: Vol. I - O socoteală (1925) și Vol. II - Mișcarea național-socialistă (1926). Hitler a beneficiat de o perioadă de reflecție fiindcă în 1923, după eșuarea Puciului de la Munchen (9 noiembrie 1923), supranumit și Puciul de la berărie, a fost închis în închisoarea Landsbergh am Lech (Bavaria). Cartea a fost dactilografiată de un colaborator apropiat, Rudolf Hess. În cuprinsul acestei cărți se împletesc elementele autobiografice cu cele doctrinare. Hitler țese într-un stil de multe ori prolix doctrina național-socialistă care se întemeia pe ultranaționalism, rasism, antisemitism și o virulentă critică la adresa democrației. Evreii sunt considerați vinovați de toate relele cu putință, iar Hitler propune soluții radicale care prefigurează barbaria Holocaustului. Astfel, în Mein Kampf se poate observa că ideea exterminării evreilor a fost un element cardinal de la începutul mișcării național-socialiste. Pe de altă parte, se lansează proiectul creării unui imperiu colonial pentru rasa germanică în est (Lebensraum - spațiu vital) prin subjugarea sau eliminarea altor populații precum slavii. Astăzi, în multe state din lume, cartea lui Hitler este interzisă.