Al Doilea Război Mondial

Ruinele Reichstag-ului (Berlin, 1945)

 Al Doilea Război Mondial a fost cel mai mare conflict militar din istoria umanității. Istoricii nu s-au pus încă de acord dacă a început în 1937 prin atacarea Chinei de către Japonia sau la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania Nazistă. De obicei, a doua variantă este preferată de majoritatea specialiștilor. În ceea ce privește încheierea acestei conflagrații, există un consens în jurul datei de 2 septembrie 1945, atunci când a capitulat Imperiul Japonez. În Europa, conflictul s-a încheiat la 8 mai 1945 prin capitularea necondiționată a Germaniei Naziste. Războiul a fost câștigat de Coaliția Națiunilor Unite care a prins contur după intrarea S.U.A. în război, în decembrie 1941, după atacarea de către marina japoneză a bazei navale de la Pearl Harbour din Insulele Hawaii. Axa Berlin-Roma-Tokio a fost învinsă categoric ceea ce nu mai lasă loc de interpretări în ceea ce privește cine și cum a câștigat războiul spre deosebire de Primul Război Mondial când Puterile Centrale mai aveau resurse pentru a rezista. Acest fapt i-a permis lui A. Hitler să afirme că Germania a fost învinsă prin trădare și nu pe câmpul de luptă, fapt care nu corespunde realității. Imperiul German putea continua lupta, dar deznodământul ar fi fost același. Așa se explică de ce Al Treilea Reich a continuat să lupte până la ultimul soldat, cu toate că în a doua jumătate a anului 1944 înfrângerea devenise doar o chestiune de timp. Al Doilea Război Mondial se remarcă prin ferocitatea luptelor și numărul mare al victimelor, dar și prin consecințele pe termen lung asupra umanității. Atrocitățile comise, mai ales de către naziști, sovietici și japonezi, fac din intervalul 1939-1945 una dintre cele mai negre, dacă nu cea mai neagră, dintre paginile istoriei. Se consideră că acest război a cauzat circa 60.000.000 de morți, cu aproximație de trei ori mai mulți decât în Primul Război Mondial. În plus, la finele acestei conflagrații s-a folosit arma nucleară pentru a grăbi capitularea Japoniei. 

Is the ”Taiwanese Gambit” a solution for the North Korean nuclear crisis?

 Author: PhD Florin Gh. Ghețău

Kim Jong-un

 

We may surely say that the international agenda of 2017 has been heavily dominated by the North Korean nuclear issue. The installation of the Trump administration has aggravated a long-standing problem on the agenda of the White House presidents. The new American president believes that this problem can only be solved by showing the American military superiority or by threatening North Korea. But, as it has been seen, this approach does not work, and economic sanctions have long time ago been proven worthless. In view of all this, we should ask ourselves: Might the North Korean nuclear crisis be solved in the way the US wants?

Before speculating on the evolution of the North Korean nuclear crisis, we should discuss a bit about the reasons that have produced it. The main purpose of a dictatorial regime is to maintain its power, despite any internal or external opposition. This is also the case of Kim Jong Un who should not be regarded as an eccentric character, or as an individual who should end up in the hands of psychiatrists, but as a totalitarian dictator who does everything in his power in order to prolong the life of his regime. His behavior may seem foolish to us, but he fits perfectly into the logic of the form of government represented by Kim Jong Un – the dictatorship. A dictatorial regime is based on force, and the Pyongyang dictator struggles on two fronts (against his own people and against the US and its allies) in order to strengthen his aura as the leader of an inexpugnable regime. Looking at the actions of the North Korean dictator from the perspective of the struggle for survival, we understand that he is not at all mad, but very rational, and that he pursues step by step the preservation of his authority over North Korea and that he is willing to do anything for attaining this vital objective.

Alchimia A.U.R.-ului

            Pentru cei pe care titlul ar putea să-i deruteze, țin să precizez că nu intenționez să jignesc în vreun fel această formațiune politică, ori pe aderenții săi. O societate conține tot felul de idei, tot felul de persoane. Unele digerabile și dezirabile, altele indigeste sau otrăvitoare. Democrația are darul de a imprima pentru un anumit termen, fie el și de patru ani, toate această diversitate în mocirla politicianismului. Arsă de soare, înmuiată de ploaie, sculptată de vânt, efemera capodoperă trebuie să ofere o direcție unei națiuni fără direcție clară. Așadar, democrația dă voce tuturor părerilor, opiniilor și punctelor de vedere. Ea este puternică dacă națiunea este puternică, dacă națiunea este educată și responsabilă, dar cui i-a păsat vreodată cu adevărat de sistemul educațional altfel decât prin forța lui ”o să...” sau ”vom...”, ori ”ar trebui...”? Dar vom vorbi despre educație cu altă ocazie. În cele ce urmează mi-am propus să vorbesc un pic despre surpriza acestor alegeri,  A.U.R.

Grover Cleveland - singurul președinte american cu două mandate neconsecutive

Grover Cleveland, al 22-lea și
al 24-lea președinte al
S.U.A.

Stephen Grover Cleveland a fost singurul președinte american care a avut două mandate neconsecutive. Primul mandat a fost exercitat în intervalul 1885-1889, iar al doilea în intervalul 1893-1897. A fost primul dintre cei doi președinți dați de Partidul Democrat în intervalul 1861-1933, o perioadă dominată de Partidul Republican. Și-a câștigat reputația de om onest pentru că s-a opus din răsputeri demagogiei, dar, din păcate, în timpul celui de-al doilea mandat S.U.A. au cunoscut o situație economică dificilă ceea ce a maculat moștenirea sa politică. Având în vedere faptul că înfrângerea republicanului Donald Trump nu a fost nici categorică, nici inevitabilă, este foarte posibil să vedem un nou președinte cu două mandate neconsecutive. Trump are patru ani la dispoziție, și nimic mai bun de făcut, pentru a-și construi campania de realegere. 

Dilema lui Lukashenko

Alexander Lukashenko se bucură de nemeritatul renume de a fi ”ultimul tiran/dictator al Europei”. În Europa, din păcate, putem găsi şi alţi tirani. Dacă Lukashenko este dictator, cam ce am putea spune despre Vladimir Putin care şi-a asigurat recent mandate fără număr în fruntea Rusiei? Dictator este şi Ilham Aliyev care conduce destinele poporului azer din 2003, dar şi Erdogan a cărui ţară are teritorii şi-n Europa. Deci, în niciun caz nu putem spune că Lukashenko ar fi ultimul dictator european. 

Războaiele punice

Cele trei războaie punice au opus Roma, o putere în ascensiune, Cartaginei, colonie feniciană din nordul Africii. Aceste confruntări militare de amploare sunt cunoscute drept războaiele punice deoarece cartaginezii mai erau numiţi şi puni. Războaiele au fost câştigate de o manieră categorică de către Roma. Primul război punic (264-241 î.H.) i-a adus Romei Sicilia şi, apoi, Sardinia şi Corsica. Al doilea război punic (218-201 î.H.) l-a avut în prim plan pe generalul Hannibal care a fost foarte aproape de a distruge Roma, dar a fost învins de Scipio Africanul, în anul 202 î.H., în bătălia de la Zama. Ultimul război punic s-a desfăşurat între anii 149 şi 146 î.H. Cartagina a fost asediată, cucerită şi ştearsă de pe faţa pământului. Ulterior, Caius Iulius Caesar a decis înfiinţarea unei colonii romane cu numele Cartagina, care a avut parte de o viaţă înfloritoare până în sec. al VI-lea d.H.

Traversarea Alpilor de către Hannibal

Atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914)

Atentatul de la Sarajevo
(28 iunie 1914)

Atentatul de la Sarajevo a reprezentat cauza imediată care a dus la declanşarea Primului Război Mondial. La 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, a fost împuşcat la Sarajevo, în Bosnia-Herţegovina, de către un naţionalist sârb pe nume Gavrilo Princip. Acesta era membru al organizaţiei secrete Mâna Neagră, care, se pare, era în legătură cu armata sârbă. Austro-Ungaria anexase Bosnia-Herţegovina în 1908, pe care  o administra din 1878, conform prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin (13 iulie 1878). Austro-Ungaria, un imperiu multinaţional, se temea de Serbia care voia să creeze un stat naţional unitar, iar vizita de la Sarajevo a fost considerată, ceea ce şi era, un afront de către naţionaliştii sârbi.