Ciuma lui Iustinian

Iustinian, mozaic din
Basilica San Vitale (Ravenna)

Prima mare epidemie de ciumă a avut loc în timpul domniei împăratului Iustinian (527-565 d.H.). Ea a debutat în jurul anului 541 d.H. și a răvășit Imperiul Roman de Răsărit, dar nu numai. Numele poate deruta lăsând impresia că împăratul ar fi avut vreun ”merit” în declanșarea acestei epidemii, dar există obiceiul de a lipi un evenimenet excepțional de numele conducătorului în timpul căruia s-a produs. Să nu uităm de Ciuma lui Caragea care a bântuit în Țara Românească, la începutul sec. al XIX-lea. Istoricii nu cunosc și, probabil, nu vor cunoaște niciodată amploarea acestei pandemii, însă se consideră că ar fi produs zeci de milioane de victime. Numărul mare de morți din timpul domniei lui Iustinian l-a determinat pe Procopius din Caesarea să-l numească pe împărat, în lucrarea Istoria secretă, ”duh necurat în chip de om” fiindcă ”numărul celor uciși de dânsul nu poate fi cunoscut de nimeni”. Mă rog, totuși, măcar în ceea ce privește epidemia, Iustinian poate fi exonerat de orice vină. 

Arma biologică a conchistadorilor

Azteci bolnavi de variolă

Descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492) a deschis o eră a jafului, sclaviei, exploatării și crimei căreia i-au căzut victime amerindienii. Probabil, nu vom cunoaște niciodată numărul celor uciși în acest genocid, însă cu siguranță au fost milioane de victime. Principala armă a conchistadorilor spanioli a fost variola. Desigur, în cele două Americi a avut loc un război biologic, dar neintenționat. Spaniolii nu au dus variola, gripa sau vărsatul de vânt în mod conștient, ei nu înțelegeau aceste boli ca noi, dar au profitat de pe urma acestei situații. Teribilele epidemii care au devastat cele două Americi le-au permis spaniolilor să cucerească, cu toate că au trimis o mână de conchistadori, Imperiul aztec și Imperiul incaș, și multe alte populații. De pildă, Francisco Pizarro a cucerit Imperiul incaș cu circa 200 de soldați. Spaniolii aveau arme superioare, au exploatat cu abilitate ura populațiilor cucerite de către incași, dar, mai presus de orice, au beneficiat de pe urma teribilelor epidemii în fața cărora băștinașii nu aveau imunitate. 

Marea epidemie de ciumă (1347-1351)

Locuitori din Tournai îngropând victimele ”morții negre”

Ciuma, o boală contagioasă mortală, produsă de bacteria Yersinia pestis, care se transmite de la rozătoare la om prin intermediul paraziților, a făcut ravagii în Europa, în intervalul 1347-1351. Sosită din Asia, pe corăbiile venețienilor și genovezilor, ciuma a infectat mai întâi populația din orașul portuar Messina, după care a cuprins rapid întreaga Europă. Ciuma cunoaște trei variante: bubonică, pulmonară și septicemică. Probabil, în perioada de care ne ocupăm, populația Europei a fost afectată de primele două variante. De fapt, relatările vremii amintesc în mod special ciuma bubonică. Istoricii presupun că această epidemie a ucis circa o treime din populația acelor timpuri. În secolele care au urmat, au izbucnit și alte epidemii de ciumă, fără ca numărul victimelor să mai ajungă la nivelul din perioada 1347-1351. În Țara Românească, a rămas celebră ciuma lui Caragea (1813-1814). Epidemia din sec. al XIV-lea ne-a lăsat moștenire, printre altele, cuvântul carantină care provine din italienescul quaranta, care semnifică 40, fiindcă patruzeci de zile erau izolați toți cei care soseau într-un oraș, pe mare sau pe uscat. 

Excomunicare

Înlăturarea unei persoane sau a unui grup din cadrul unei comunități religioase. Această eliminare se face mai ales din rațiuni teologice. Papalitatea a folosit frecvent această armă în lupta cu cei care i s-au opus. Printre cele mai celebre exomunicări dispuse de papalitate se numără: excomunicarea Patriarhului Mihail Cerularie (1054), excomunicarea împăratului german Henric al IV-lea (1076) sau excomunicarea lui Martin Luther (1521).

Marea Schismă (1054)

Papa Leon al IX-lea

Marea Schismă reprezintă marea ruptură/separare dintre Biserica catolică și cea ortodoxă, care s-a produs în anul 1054. De multe secole, în sânul creștinismului exista o competiție pentru supremație între Papă, episcopul Romei, și patriarhul de la Constantinopol. Papa avea un avantaj în fața oponentului său fiindcă din sec. al VIII-lea, cu ajutorul francilor, și-a creat propriul stat, ceea ce-i oferea o libertatea de mișcare pe care patriarhul, subordonat împăratului bizantin, nu o avea. Evenimentul din anul 1054 a fost cauzat de refuzul patriarhului de a accepta trecerea anumitor episcopii din sudul Italiei în subordinea papei și de a accepta supremația papei în lumea creștină. Pentru a rezolva aceste divergențe, Papa Leon al IX-lea a trimis la Constantinopol, în anul 1054, o delegație care să negocieze asupra chestiunilor arzătoare. Liderul delegației, Cardinalul Humbert, l-a excomunicat pe patriarh în numele papei, iar patriarhul a răspuns în aceeași manieră. Dubla excomunicare a dus la Marea Schismă care continuă și azi. 

Coranul

Prima sură din Coran

Coranul este cartea sfântă a islamului, iar numele său provine din cuvântul arab quran, care înseamnă citire. Coranul a fost redactat de către profetul Mahomed căruia i-a fost dictat, conform tradiției, de însuși îngerul Gabriel, la porunca lui Allah (Dumnezeu), la începutul secolului al VII-lea d.H. Inițial, Coranul a fost memorat de adepții noii credințe, sau scris pe foi de palmier, fragmente ceramice etc. De abia după moartea profetului, survenită în anul 632 d.H., Coranul a fost scris în forma pe care o vedem azi, în limba arabă. Acest volum esențial pentru lumea islamică este compus din 114 capitole (sure) care conțin mai multe versete. Musulmanii consideră Coranul cuvântul lui Allah, drept pentru care, viața oricărui musulman trebuie să se ghideze după preceptele sale. Coranul trasează conduita adepților islamului, care vor fi judecați, ca în cazul oricărei religii, după faptele lor. Din ceea ce cunoaștem, Mahomed s-a inspirat din religia creștină, fapt dovedit prin pomenirea lui Isus, care însă este considerat un sfânt, nu Fiul lui Dumnezeu, așa cum cred creștinii. În orice caz, Coranul cere musulmanilor să respecte un monoteism dur, intransigent.

Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt)

Ștefan cel Mare (1457-1504)

Bătălia de la Vaslui a fost cauzată de decizia domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, de a nu mai plăti tribut turcilor și de a instala pe tronul Țării Românești un domn cu care să poată colabora împotriva Imperiului Otoman. Sultanul Mehmed al II-lea l-a trimis în plină iarnă pe Suleiman, beglerbegul Rumeliei, împotriva Moldovei, cu toate că, de regulă, în Evul Mediu nu se efectuau operațiuni militare în respectivul anotimp. Luat prin surprindere de această hotărâre, Ștefan a strâns oastea moldovei (circa 40.000 de soldați) căreia i s-au adăugat 5.000 de secui, 1800 de unguri și 2000 de polonezi. Conform estimărilor contemporane, turcii aveau 100.000 de oșteni alături de care luptau și 17.000 de munteni. La 10 ianuarie 1475, Ștefan a atacat prin surprindere inamicul în apropierea târgului Vaslui. Conformația reliefului, noroiul și vremea cețoasă i-au împiedicat pe turci să-și pună în valoare superioritatea numerică. Drept urmare, Ștefan a obținut o victorie categorică, probabil, cea mai importantă izbândă românească din Evul Mediu.