Alexandru nu mai pleacă în Asia

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Alexandru cel Mare (336-323 î.H.)

La fel ca în cazul lui Ginghis-han, întemeitorul imperiului mongol, nu știm cu exactitate unde se află mormântul lui Alexandru cel Mare, cunoscut și drept Alexandru Macedon, una dintre cele mai fascinante personalități istorice. De-a lungul secolelor, numeroși învățați au încercat să identifice locul de odihnă veșnică al acestui ilustru comandant de oști. Însă știm cu certitudine că se află în Alexandria din Egipt, singurul oraș întemeiat de Alexandru care a supraviețuit până-n zilele noastre. Avem această informație de la Suetonius, autor antic ce ne-a lăsat Istoria celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar, pe când se afla în Egipt, Augustus: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»”. Dar și alți autori antici, precum Strabon, Plutarh sau Pausanias ne spun același lucru, Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 î.H.) a fost înhumat în preajma Alexandriei din Egipt. Unde anume? Probabil nu vom ști niciodată, fiindcă din sec. al IV-lea d.H. nu mai avem știri despre locul care atrăgea ”pelerini” ahtiați de măreție.

Darius, un împărat răpus la Dunăre

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Darius I cel Mare negociind cu sciții

În cele ce urmează, vă voi vorbi de un eveniment care aproape a avut loc pe teritoriul țării noastre și care ar fi putut schimba radical istoria umanității. Probabilitatea ca el să se fi întâmplat este atât de mare, încât merită menționat în această carte, iar impactul său ar fi putut fi imens. Știu, știu! Istoria este doar ceea ce s-a întâmplat și numai despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să vorbim. Însă în momentul în care se ”țese pânza istoriei” în fața celor care iau deciziile se ramifică o multitudine de posibilități, iar cea care se materializează nu este neapărat cea mai probabilă, sau inevitabilă, posibilitate. Este extrem de important să înțelegem cum s-a ajuns să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, dar cel puțin la fel de important este să înțelegem ce s-ar fi putut întâmpla, fiindcă, după o expresie deja celebră, a nu mai puțin celebrului Yuval Noah Harari, ”istoria nu este destin”. Și, dacă rolul istoriei este și acela de a ne oferi experiențe, sfaturi din care putem distila înțelepciune, este vital să înțelegem, mai ales, ce ar fi putut face, mai mult chiar decât ceea ce au făcut înaintașii noștri. În plus, istoria are și un rol moralizator. Critică răul și laudă binele și, din această perspectivă pur pedagogică, nu am vrea ca generațiile viitoare să învețe cum ar fi putut fi evitat răul și împlinit binele? Nu mi-am propus să inventez povești, ci să aduc la lumină posibilități pe care anumite momente istorice chiar le-au luat în calcul. Intenții discutate, dar nematerializate. Acțiuni întru împlinirea cărora s-a lucrat, însă fără succes. Prin acest volum nu pășim din sfera strictă a adevărului istoric în atotcuprinzătorul univers al narațiunii, al literaturii, fiindcă ceea ce veți citi a existat, ca intenție măcar, în mințile truditorilor care au făcut istoria să fie ceea ce este. Și fiindcă, după cum extrem de fericit s-a exprimat Mark Twain, ”istoria nu se repetă, ci face rime”, haideți să vedem niște posibile rime care să rimeze cu epoca actuală.

Războiul de șapte ani (1756-1763)

Bătălia de la Kunersdorff (1759) -

una dintre înfrângerile suferite de Frederic al II-lea

 Războiul de șapte ani (1756-1763) a fost purtat de marile puteri ale Europei pe ”Bătrânul Continent”, dar și în America, Africa ori Asia ceea ce l-a determinat pe Winston Churchill să numească acest conflict ”Primul Război Mondial” . Afirmația lui Churchill este corectă deoarece între cele două conflicte există foarte multe asemănări: s-au desfășurat pe o lungă perioadă de timp; au avut loc atât în Europa cât și pe celelalte continente; cauzele au fost similare în multe privințe; pe parcursul războiului au fost atrase o serie de state care-și păstraseră neutralitatea inițial; Rusia s-a dovedit a fi un aliat imprevizibil etc. În principiu, cele două tabere au fost, Austria, Franța, Rusia, Suedia, Saxonia ș.a., pe de o parte, și Marea Britanie, Prusia și Hanovra, de cealaltă parte. În confruntare au fost atrase ulterior și Spania, Portugalia ori Olanda. Cea din urmă a fost atacată deși era neutră și a luptat fără a se ralia vreunei tabere. În Europa, Frederic al II-lea al Prusiei a suferit un șir impresionant de înfrângeri, dar, în cele din urmă, a fost salvat de Țarul Petru al III-lea, în 1762, care a semnat un tratat de pace cu prusacii și a intervenit pentru a facilita o înțelegere similară între Prusia și Suedia. Această miraculoasă răsturnare de situație este cunoscută în istorie drept Minunea Casei de Brandenburg. Este interesant de notat că Adolf Hitler, un mare admirator al Regelui Prusiei Frederic al II-lea (1740-1786), aștepta în mod irațional, în 1945, o minune aidoma celei din 1762. Evident, așteptările nerealiste i-au fost înșelate. Revenind la conflictul de șapte ani, trebuie spus faptul că nu a adus transformări importante în Europa din perspectiva balanței de putere sau a modificării frontierelor, dar a făcut ca Marea Britanie să devină cea mai importantă putere colonială. Britanicii și-au adjudecat, printre altele, Canada și India. Acest război a dus și la diminuarea statutului Franței de mare putere continentală și colonială, iar, pe de altă parte, a însemnat ridicarea Rusiei la rangul de putere europeană de prim rang. 

Al Doilea Război Mondial

Ruinele Reichstag-ului (Berlin, 1945)

 Al Doilea Război Mondial a fost cel mai mare conflict militar din istoria umanității. Istoricii nu s-au pus încă de acord dacă a început în 1937 prin atacarea Chinei de către Japonia sau la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania Nazistă. De obicei, a doua variantă este preferată de majoritatea specialiștilor. În ceea ce privește încheierea acestei conflagrații, există un consens în jurul datei de 2 septembrie 1945, atunci când a capitulat Imperiul Japonez. În Europa, conflictul s-a încheiat la 8 mai 1945 prin capitularea necondiționată a Germaniei Naziste. Războiul a fost câștigat de Coaliția Națiunilor Unite care a prins contur după intrarea S.U.A. în război, în decembrie 1941, după atacarea de către marina japoneză a bazei navale de la Pearl Harbour din Insulele Hawaii. Axa Berlin-Roma-Tokio a fost învinsă categoric ceea ce nu mai lasă loc de interpretări în ceea ce privește cine și cum a câștigat războiul spre deosebire de Primul Război Mondial când Puterile Centrale mai aveau resurse pentru a rezista. Acest fapt i-a permis lui A. Hitler să afirme că Germania a fost învinsă prin trădare și nu pe câmpul de luptă, fapt care nu corespunde realității. Imperiul German putea continua lupta, dar deznodământul ar fi fost același. Așa se explică de ce Al Treilea Reich a continuat să lupte până la ultimul soldat, cu toate că în a doua jumătate a anului 1944 înfrângerea devenise doar o chestiune de timp. Al Doilea Război Mondial se remarcă prin ferocitatea luptelor și numărul mare al victimelor, dar și prin consecințele pe termen lung asupra umanității. Atrocitățile comise, mai ales de către naziști, sovietici și japonezi, fac din intervalul 1939-1945 una dintre cele mai negre, dacă nu cea mai neagră, dintre paginile istoriei. Se consideră că acest război a cauzat circa 60.000.000 de morți, cu aproximație de trei ori mai mulți decât în Primul Război Mondial. În plus, la finele acestei conflagrații s-a folosit arma nucleară pentru a grăbi capitularea Japoniei. 

Is the ”Taiwanese Gambit” a solution for the North Korean nuclear crisis?

 Author: PhD Florin Gh. Ghețău

Kim Jong-un

 

We may surely say that the international agenda of 2017 has been heavily dominated by the North Korean nuclear issue. The installation of the Trump administration has aggravated a long-standing problem on the agenda of the White House presidents. The new American president believes that this problem can only be solved by showing the American military superiority or by threatening North Korea. But, as it has been seen, this approach does not work, and economic sanctions have long time ago been proven worthless. In view of all this, we should ask ourselves: Might the North Korean nuclear crisis be solved in the way the US wants?

Before speculating on the evolution of the North Korean nuclear crisis, we should discuss a bit about the reasons that have produced it. The main purpose of a dictatorial regime is to maintain its power, despite any internal or external opposition. This is also the case of Kim Jong Un who should not be regarded as an eccentric character, or as an individual who should end up in the hands of psychiatrists, but as a totalitarian dictator who does everything in his power in order to prolong the life of his regime. His behavior may seem foolish to us, but he fits perfectly into the logic of the form of government represented by Kim Jong Un – the dictatorship. A dictatorial regime is based on force, and the Pyongyang dictator struggles on two fronts (against his own people and against the US and its allies) in order to strengthen his aura as the leader of an inexpugnable regime. Looking at the actions of the North Korean dictator from the perspective of the struggle for survival, we understand that he is not at all mad, but very rational, and that he pursues step by step the preservation of his authority over North Korea and that he is willing to do anything for attaining this vital objective.

Alchimia A.U.R.-ului

            Pentru cei pe care titlul ar putea să-i deruteze, țin să precizez că nu intenționez să jignesc în vreun fel această formațiune politică, ori pe aderenții săi. O societate conține tot felul de idei, tot felul de persoane. Unele digerabile și dezirabile, altele indigeste sau otrăvitoare. Democrația are darul de a imprima pentru un anumit termen, fie el și de patru ani, toate această diversitate în mocirla politicianismului. Arsă de soare, înmuiată de ploaie, sculptată de vânt, efemera capodoperă trebuie să ofere o direcție unei națiuni fără direcție clară. Așadar, democrația dă voce tuturor părerilor, opiniilor și punctelor de vedere. Ea este puternică dacă națiunea este puternică, dacă națiunea este educată și responsabilă, dar cui i-a păsat vreodată cu adevărat de sistemul educațional altfel decât prin forța lui ”o să...” sau ”vom...”, ori ”ar trebui...”? Dar vom vorbi despre educație cu altă ocazie. În cele ce urmează mi-am propus să vorbesc un pic despre surpriza acestor alegeri,  A.U.R.

Grover Cleveland - singurul președinte american cu două mandate neconsecutive

Grover Cleveland, al 22-lea și
al 24-lea președinte al
S.U.A.

Stephen Grover Cleveland a fost singurul președinte american care a avut două mandate neconsecutive. Primul mandat a fost exercitat în intervalul 1885-1889, iar al doilea în intervalul 1893-1897. A fost primul dintre cei doi președinți dați de Partidul Democrat în intervalul 1861-1933, o perioadă dominată de Partidul Republican. Și-a câștigat reputația de om onest pentru că s-a opus din răsputeri demagogiei, dar, din păcate, în timpul celui de-al doilea mandat S.U.A. au cunoscut o situație economică dificilă ceea ce a maculat moștenirea sa politică. Având în vedere faptul că înfrângerea republicanului Donald Trump nu a fost nici categorică, nici inevitabilă, este foarte posibil să vedem un nou președinte cu două mandate neconsecutive. Trump are patru ani la dispoziție, și nimic mai bun de făcut, pentru a-și construi campania de realegere.