luni, 27 martie 2023

Diversiunea moesiană este un succes

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Împăratul roman
Marcus Ulpius Traianus
(98-117 d.H.)

În ceea ce privește dacii, România de astăzi cunoaște o fractură. Pe de-o parte îi avem pe ”dacopați”, care, cu toate că sunt lipsiți de argumente, îi premăresc pe daci și, nu de puține ori, lansează pe piață exagerări flagrante. De cealaltă parte, avem un grup la fel de radical, al ”raționaliștilor”, care-i desconsideră pe geto-daci și bagatelizează rolul accestora în istoria noastră. După cum cred că deja ai intuit, dragă cititorule, ambele tabere greșesc flagrant. Geto-dacii au creat o civilizație interesantă pe care nu o putem compara cu cea greco-romană. Nu e o noutate pentru nimeni inferioritatea acestora. De fapt, multe dintre progresele geto-dacilor au fost realizate sub influența civilizatoare a spațiului mediteranean, care a iradiat prin coloniile grecești din Dobrogea și nu numai. Însă dacă raportăm civilizația geto-dacă la celalalte civilizații europene din afara Imperiului roman, constatăm că geto-dacii erau superiori germanicilor, de pildă, ca să dăm doar un singur exemplu. Să nu uităm că și romanii au fost inițial cam ca dacii, dar sub influenaț etruscilor și, apoi, a grecilor s-au cizelat. Nu se spune că în cazul grecilor: ”Cuceriții i-au cucerit pe cuceritori”. Cât despre greci, trebuie spus faptul că, întâmplător sau nu, s-au dezvoltat atât de mult în raport cu Europa acelor timpuri, fiindcă erau foarte aproape de Mesopotamia și Egipt, două civilizații cu mult mai vechi decât cea greacă. E cât se poate de clar că grecii au fost mult mai mult decât niște imitatori. Au primit scânteia civilizației din Orient, dar vâlvătaia care a urmat le aparține. În concluzie, nu trebuie să ne fie rușine pentru inferioritatea geto-dacilor față de romani. Oare România de astăzi nu este cu mult inferioară, în atât de multe privințe, în raport cu țări precum SUA, Franța, Germania, Japonia sau China? Dacii erau, față de romani, ceea ce sunt românii față de o serie de țări extrem de dezvoltate. Dar în același timp, foarte multe țări din Africa, Asia sau America de Sud sunt cu mult în urma României. Geto-dacii au fost ceea ce au fost, superiori multor barbari, dar inferiori romanilor, care cândva au fost și ei priviți ca niște barbari de etrusci și greci. Dacă ar fi avut timp, cine știe ce forme originale ar fi devoltat divilizația geto-dacă. Adevărul se află undeva la mijloc, însă ambele tabere sunt atât de radicale, atât adoratorii geto-dacilor, cât și contestatarii lor, încât adevărul nu prea e vizbil nicăieri. Și să nu vă imaginați că doar în România avem un fenomen care exultă o anumită etapă din istoria acestor meleaguri. Asemenea fenomene există peste tot în lume. În încheierea acestui paragraf demn de N. Iorga, faimos pentru lungimea paragrafelor sale, vreau să evidențiez faptul că știm atât de puține despre geto-daci și din cauza faptului că peste statul lor s-a abătut urgia unui război devastator, iar războaiele au obiceiul de a distruge cam tot ceea ce le iese în cale. Romanii au la activ exterminarea culturală a câtorva civilizații, ba pe unele le-a exterminat de tot.

Capul ce se pleacă....

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Sinuciderea lui Decebal -
detaliu de pe Columna lui Traian

În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât ”imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, dar și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez în acest sens Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de Imperiul roman din sec. I î.H. până în sec. al V-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune. Regatul lui Decebal (87-106 d.H.), dacă tot suntem pe tărâmul alunecos al istoriei contrafactuale, ar fi putut avea o viață lungă și prosperă. Sub protecția Romei, s-ar fi putut chiar extinde în dauna populațiilor barbare vecine. Dar nu a fost să fie așa, întrucât: ”După un lung interval de timp, în timpul Domniei împăratului Domițian, goții (de fapt geto-dacii n.n.) temându-se de lăcomia acestuia au anulat tratatul pe care îl încheiaseră mai înainte cu alți împărați și au devastat malul Dunării stăpânit de mult timp de imperiul roman, ucigând soldații romani și pe comandanții lor.” (Iordanes, Getica, 76)

Dacii ajung la Pharsalos

 

Pompeius Magnus -
aliatul regelui Burebista
(82-44 î.H.)
Autor: Gheorghe Florin Ghețău

În secolul I î.H., triburile geto-dace se unesc creând un regat foarte întins. La baza acestei realizări stau acțiunile unei mari personalități, regele Burebista (82-44 î.H.). Cuvântul regat trebuie privit cu precauție, fiindcă un stat este compus din populație, teritoriu și, fapt extrem de important, instituții. E imposibil de știut ce fel de instituții avea statul lui Burebista, în cazul în care avea așa ceva. Cel mai probabil, statul lui Burebista era o uniune tribală ceva mai extinsă, fără o viață urbană și fără o administrație așa cum aveau romanii sau grecii. Nu știm nici măcar care era capitala sa, dacă a avut vreuna. E posibil să-și fi ales reședințele în funcție de necesitățile de moment. Revenind însă la ideea de regat geto-dac, eu, unul, aș opta pentru denumirea de Imperiul geto-dac al lui Burebista și țin să precizez că această aserțiune are în vedere strict întinderea statului său. Din câte cunoaștem, frontierele probabile ale acestui stat în momentul său de apogeu se întindeau până la Dunărea Mijlocie în vest, până la vărsarea râului Bug în Marea Neagră, în est, și de la Carpații Păduroși, în nord, spre Munții Balcani în sud. Au existat state comparabile ca întindere, pe care le numim imperii. De exemplu, Țaratul (Imperiul) bulgar, căruia i s-au pus bazele în anul 681 d.H., ori Țaratul (Imperiul) sârb creat în sec. al XIV-lea de Ștefan Dușan. Dacă acestea au fost imperii, strict din perspectiva întinderii teritoriale, trebuie să numim creația lui Burebista Imperiul geto-dac. În sprijinul acestei alegații, e necesar să avem în vedere că Imperiul hunilor sub Attila nu era altceva decât, la fel ca și în cazul lui Burebista, o uniune tribală ceva mai extinsă, fără viață urbană proprie, fără administrație, în adevăratul sens al cuvântului, care se autosusținea prin jaf sistematic și un sistem de tributuri. Dacă acesta era un imperiu, atunci un imperiu aveau și geto-dacii în timpul lui Burebista.

Alexandru nu mai pleacă în Asia

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Alexandru cel Mare (336-323 î.H.)

La fel ca în cazul lui Ginghis-han, întemeitorul imperiului mongol, nu știm cu exactitate unde se află mormântul lui Alexandru cel Mare, cunoscut și drept Alexandru Macedon, una dintre cele mai fascinante personalități istorice. De-a lungul secolelor, numeroși învățați au încercat să identifice locul de odihnă veșnică al acestui ilustru comandant de oști. Însă știm cu certitudine că se află în Alexandria din Egipt, singurul oraș întemeiat de Alexandru care a supraviețuit până-n zilele noastre. Avem această informație de la Suetonius, autor antic ce ne-a lăsat Istoria celor doisprezece Caesari, care începe cu Caesar și se încheie cu Domițian. Așadar, pe când se afla în Egipt, Augustus: ”A cerut să i se aducă din sanctuar sarcofagul cu resturile pământești ale lui Alexandru cel Mare. După ce l-a contemplat și-a arătat aprecierea pentru el punând pe sarcofag o coroană de aur și presărând flori. Apoi, a fost întrebat dacă vrea să vadă și mormintele Ptolemeilor, dar a răspuns: «Am vrut să văd un rege, nu cadavre.»”. Dar și alți autori antici, precum Strabon, Plutarh sau Pausanias ne spun același lucru, Alexandru al III-lea al Macedoniei (336-323 î.H.) a fost înhumat în preajma Alexandriei din Egipt. Unde anume? Probabil nu vom ști niciodată, fiindcă din sec. al IV-lea d.H. nu mai avem știri despre locul care atrăgea ”pelerini” ahtiați de măreție.

Darius, un împărat răpus la Dunăre

 Autor: Gheorghe Florin Ghețău

Darius I cel Mare negociind cu sciții

În cele ce urmează, vă voi vorbi de un eveniment care aproape a avut loc pe teritoriul țării noastre și care ar fi putut schimba radical istoria umanității. Probabilitatea ca el să se fi întâmplat este atât de mare, încât merită menționat în această carte, iar impactul său ar fi putut fi imens. Știu, știu! Istoria este doar ceea ce s-a întâmplat și numai despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să vorbim. Însă în momentul în care se ”țese pânza istoriei” în fața celor care iau deciziile se ramifică o multitudine de posibilități, iar cea care se materializează nu este neapărat cea mai probabilă, sau inevitabilă, posibilitate. Este extrem de important să înțelegem cum s-a ajuns să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, dar cel puțin la fel de important este să înțelegem ce s-ar fi putut întâmpla, fiindcă, după o expresie deja celebră, a nu mai puțin celebrului Yuval Noah Harari, ”istoria nu este destin”. Și, dacă rolul istoriei este și acela de a ne oferi experiențe, sfaturi din care putem distila înțelepciune, este vital să înțelegem, mai ales, ce ar fi putut face, mai mult chiar decât ceea ce au făcut înaintașii noștri. În plus, istoria are și un rol moralizator. Critică răul și laudă binele și, din această perspectivă pur pedagogică, nu am vrea ca generațiile viitoare să învețe cum ar fi putut fi evitat răul și împlinit binele? Nu mi-am propus să inventez povești, ci să aduc la lumină posibilități pe care anumite momente istorice chiar le-au luat în calcul. Intenții discutate, dar nematerializate. Acțiuni întru împlinirea cărora s-a lucrat, însă fără succes. Prin acest volum nu pășim din sfera strictă a adevărului istoric în atotcuprinzătorul univers al narațiunii, al literaturii, fiindcă ceea ce veți citi a existat, ca intenție măcar, în mințile truditorilor care au făcut istoria să fie ceea ce este. Și fiindcă, după cum extrem de fericit s-a exprimat Mark Twain, ”istoria nu se repetă, ci face rime”, haideți să vedem niște posibile rime care să rimeze cu epoca actuală.

Războiul de șapte ani (1756-1763)

Bătălia de la Kunersdorff (1759) -
una dintre înfrângerile suferite de Frederic al II-lea
 Războiul de șapte ani (1756-1763) a fost purtat de marile puteri ale Europei pe ”Bătrânul Continent”, dar și în America, Africa ori Asia ceea ce l-a determinat pe Winston Churchill să numească acest conflict ”Primul Război Mondial” . Afirmația lui Churchill este corectă deoarece între cele două conflicte există foarte multe asemănări: s-au desfășurat pe o lungă perioadă de timp; au avut loc atât în Europa cât și pe celelalte continente; cauzele au fost similare în multe privințe; pe parcursul războiului au fost atrase o serie de state care-și păstraseră neutralitatea inițial; Rusia s-a dovedit a fi un aliat imprevizibil etc. În principiu, cele două tabere au fost, Austria, Franța, Rusia, Suedia, Saxonia ș.a., pe de o parte, și Marea Britanie, Prusia și Hanovra, de cealaltă parte. În confruntare au fost atrase ulterior și Spania, Portugalia ori Olanda. Cea din urmă a fost atacată deși era neutră și a luptat fără a se ralia vreunei tabere. În Europa, Frederic al II-lea al Prusiei a suferit un șir impresionant de înfrângeri, dar, în cele din urmă, a fost salvat de Țarul Petru al III-lea, în 1762, care a semnat un tratat de pace cu prusacii și a intervenit pentru a facilita o înțelegere similară între Prusia și Suedia. Această miraculoasă răsturnare de situație este cunoscută în istorie drept Minunea Casei de Brandenburg. Este interesant de notat că Adolf Hitler, un mare admirator al Regelui Prusiei Frederic al II-lea (1740-1786), aștepta în mod irațional, în 1945, o minune aidoma celei din 1762. Evident, așteptările nerealiste i-au fost înșelate. Revenind la conflictul de șapte ani, trebuie spus faptul că nu a adus transformări importante în Europa din perspectiva balanței de putere sau a modificării frontierelor, dar a făcut ca Marea Britanie să devină cea mai importantă putere colonială. Britanicii și-au adjudecat, printre altele, Canada și India. Acest război a dus și la diminuarea statutului Franței de mare putere continentală și colonială, iar, pe de altă parte, a însemnat ridicarea Rusiei la rangul de putere europeană de prim rang. 

Al Doilea Război Mondial

Ruinele Reichstag-ului (Berlin, 1945)
 Al Doilea Război Mondial a fost cel mai mare conflict militar din istoria umanității. Istoricii nu s-au pus încă de acord dacă a început în 1937 prin atacarea Chinei de către Japonia sau la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei de către Germania Nazistă. De obicei, a doua variantă este preferată de majoritatea specialiștilor. În ceea ce privește încheierea acestei conflagrații, există un consens în jurul datei de 2 septembrie 1945, atunci când a capitulat Imperiul Japonez. În Europa, conflictul s-a încheiat la 8 mai 1945 prin capitularea necondiționată a Germaniei Naziste. Războiul a fost câștigat de Coaliția Națiunilor Unite care a prins contur după intrarea S.U.A. în război, în decembrie 1941, după atacarea de către marina japoneză a bazei navale de la Pearl Harbour din Insulele Hawaii. Axa Berlin-Roma-Tokio a fost învinsă categoric ceea ce nu mai lasă loc de interpretări în ceea ce privește cine și cum a câștigat războiul spre deosebire de Primul Război Mondial când Puterile Centrale mai aveau resurse pentru a rezista. Acest fapt i-a permis lui A. Hitler să afirme că Germania a fost învinsă prin trădare și nu pe câmpul de luptă, fapt care nu corespunde realității. Imperiul German putea continua lupta, dar deznodământul ar fi fost același. Așa se explică de ce Al Treilea Reich a continuat să lupte până la ultimul soldat, cu toate că în a doua jumătate a anului 1944 înfrângerea devenise doar o chestiune de timp. Al Doilea Război Mondial se remarcă prin ferocitatea luptelor și numărul mare al victimelor, dar și prin consecințele pe termen lung asupra umanității. Atrocitățile comise, mai ales de către naziști, sovietici și japonezi, fac din intervalul 1939-1945 una dintre cele mai negre, dacă nu cea mai neagră, dintre paginile istoriei. Se consideră că acest război a cauzat circa 60.000.000 de morți, cu aproximație de trei ori mai mulți decât în Primul Război Mondial. În plus, la finele acestei conflagrații s-a folosit arma nucleară pentru a grăbi capitularea Japoniei.