Bătălia de la Cannae

Moartea consulului Lucius Aemilius Paulus

Bătălia de la Cannae este cea mai importantă înfruntare militară din timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î.H.), purtat între Roma și Cartagina. Ea s-a desfășurat la 2 august 216 î.H., în apropiere de orașul Cannae, aflat în sud-estul peninsulei Italice. Hannibal, comandantul cartaginez, dispunea de circa 50.000 de ostași, iar romanii aveau peste 80.000 de legionari conduși de consulii Lucius Aemilius Paulus și Gaius Terentius Varro. Cartaginezii i-au hărțuit pe romani, iar consulul Varro, căruia îi revenea comanda în respectiva zi, a decis să dea lupta. Hannibal a imaginat o dispunere triunghiulară a trupelor. În vârf se aflau soldații cei mai slabi, iar la bază, pe flancuri, cei mai încercați. Centrul armatei cartagineze, după cum se așteptase Hannibal, a cedat rapid, iar romanii au avansat pentru a obține ceea ce ei credeau că este o victorie sigură. Însă flancurile cartagineze au înaintat, iar romanii s-au găsit atacați din trei direcții. În plus, cavaleria cartagineză a înfrânt cavaleria romană și i-a atacat pe legionari din spate, fapt care a închis capcana imaginată de generalul Hannibal, unul dintre marii strategi ai antichității. A urmat un carnagiu greu de imaginat, fiindcă peste 50.000 de soldați romani au murit pe câmpul de luptă de la Cannae. Astăzi, Bătălia de la Cannae este studiată ca o bijuterie a artei militare. 

Blitzkrieg

Termen german care înseamnă ”război fulger” folosit pentru a desemna o acțiune militară extrem de rapidă, prin care inamicul este atacat pe un front larg, cu toate mijloacele aflate la îndemână. În acest tip de atac se remarcă aviația și tancurile, care joacă un rol central în împiedicarea dușmanului de a se regrupa și de a contraataca. Marile victorii ale Wehrmachtului, armata germană în al Doilea Război Mondial, au fost obținute grație acestei doctrine. Înfrângerea Poloniei (1939), a Franței (1940) și ocuparea Iugoslaviei și Greciei (1941), sunt cele mai elocvente exemple ale eficienței blitzkrieg.-ului. Pe de altă parte, doctrina blitzkrieg și-a dovedit limitele în fața imensității Rusiei sovietice. Germanii au încercat o ultimă operațiune de tip blitzkrieg în anii 1944-1945. Ei au declanșat ceea ce se numește Bătălia din Ardeni, însă au eșuat din cauza faptului că nu mai aveau superioritate aeriană, o condiție esențială pentru succesul blitzkrieg-ului. 

Napoleon Bonaparte

Împăratul N. Bonaparte
(1804-1814, 1815)

Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, chiar în anul în care Insula Corsica a fost anexată de către Franța. A studiat în Franța, iar revoluția izbucnită în 1789 l-a prins în postura de ofițer al armatei regale. S-a afirmat la asediul Toulonului, pentru ca la 5 octombrie 1795 să zdrobească revolta regalistă împotriva Directoratului. Drept răsplată, primește comanda Campaniei din Italia (1796-1797) care îi va aduce un mare prestigiu. Urmează Campania din Egipt (1798-1799), după care Napoleon, întors de urgență în Franța, dă o lovitură de stat, la 9 noiembrie 1799, care îl propulsează în funcția de prim-consul. La 2 decembrie 1804, Napoleon se încoronează împărat. Va domina Europa până în anul 1812 când avea să fie învins în Rusia. În 1814, a abdicat și a fost exilat pe Insula Elba. A revenit la tron în 1815, dar a fost din nou învins la Waterloo. De această dată, a fost trimis în exil pe Insula Sf. Elena, în mijlocul Oceanului Atlantic, unde și-a găsit sfârșitul la 5 mai 1821. 

Ciuma lui Iustinian

Iustinian, mozaic din
Basilica San Vitale (Ravenna)

Prima mare epidemie de ciumă a avut loc în timpul domniei împăratului Iustinian (527-565 d.H.). Ea a debutat în jurul anului 541 d.H. și a răvășit Imperiul Roman de Răsărit, dar nu numai. Numele poate deruta lăsând impresia că împăratul ar fi avut vreun ”merit” în declanșarea acestei epidemii, dar există obiceiul de a lipi un evenimenet excepțional de numele conducătorului în timpul căruia s-a produs. Să nu uităm de Ciuma lui Caragea care a bântuit în Țara Românească, la începutul sec. al XIX-lea. Istoricii nu cunosc și, probabil, nu vor cunoaște niciodată amploarea acestei pandemii, însă se consideră că ar fi produs zeci de milioane de victime. Numărul mare de morți din timpul domniei lui Iustinian l-a determinat pe Procopius din Caesarea să-l numească pe împărat, în lucrarea Istoria secretă, ”duh necurat în chip de om” fiindcă ”numărul celor uciși de dânsul nu poate fi cunoscut de nimeni”. Mă rog, totuși, măcar în ceea ce privește epidemia, Iustinian poate fi exonerat de orice vină. 

Arma biologică a conchistadorilor

Azteci bolnavi de variolă

Descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492) a deschis o eră a jafului, sclaviei, exploatării și crimei căreia i-au căzut victime amerindienii. Probabil, nu vom cunoaște niciodată numărul celor uciși în acest genocid, însă cu siguranță au fost milioane de victime. Principala armă a conchistadorilor spanioli a fost variola. Desigur, în cele două Americi a avut loc un război biologic, dar neintenționat. Spaniolii nu au dus variola, gripa sau vărsatul de vânt în mod conștient, ei nu înțelegeau aceste boli ca noi, dar au profitat de pe urma acestei situații. Teribilele epidemii care au devastat cele două Americi le-au permis spaniolilor să cucerească, cu toate că au trimis o mână de conchistadori, Imperiul aztec și Imperiul incaș, și multe alte populații. De pildă, Francisco Pizarro a cucerit Imperiul incaș cu circa 200 de soldați. Spaniolii aveau arme superioare, au exploatat cu abilitate ura populațiilor cucerite de către incași, dar, mai presus de orice, au beneficiat de pe urma teribilelor epidemii în fața cărora băștinașii nu aveau imunitate. 

Marea epidemie de ciumă (1347-1351)

Locuitori din Tournai îngropând victimele ”morții negre”

Ciuma, o boală contagioasă mortală, produsă de bacteria Yersinia pestis, care se transmite de la rozătoare la om prin intermediul paraziților, a făcut ravagii în Europa, în intervalul 1347-1351. Sosită din Asia, pe corăbiile venețienilor și genovezilor, ciuma a infectat mai întâi populația din orașul portuar Messina, după care a cuprins rapid întreaga Europă. Ciuma cunoaște trei variante: bubonică, pulmonară și septicemică. Probabil, în perioada de care ne ocupăm, populația Europei a fost afectată de primele două variante. De fapt, relatările vremii amintesc în mod special ciuma bubonică. Istoricii presupun că această epidemie a ucis circa o treime din populația acelor timpuri. În secolele care au urmat, au izbucnit și alte epidemii de ciumă, fără ca numărul victimelor să mai ajungă la nivelul din perioada 1347-1351. În Țara Românească, a rămas celebră ciuma lui Caragea (1813-1814). Epidemia din sec. al XIV-lea ne-a lăsat moștenire, printre altele, cuvântul carantină care provine din italienescul quaranta, care semnifică 40, fiindcă patruzeci de zile erau izolați toți cei care soseau într-un oraș, pe mare sau pe uscat. 

Excomunicare

Înlăturarea unei persoane sau a unui grup din cadrul unei comunități religioase. Această eliminare se face mai ales din rațiuni teologice. Papalitatea a folosit frecvent această armă în lupta cu cei care i s-au opus. Printre cele mai celebre exomunicări dispuse de papalitate se numără: excomunicarea Patriarhului Mihail Cerularie (1054), excomunicarea împăratului german Henric al IV-lea (1076) sau excomunicarea lui Martin Luther (1521).