Fotografie: Cetatea Albă (Ucraina) a fost deținută de Ștefan cel Mare în perioada 1465-1484. Sursa: Wikipedia.
Trădarea este un tip de comportament uman întâlnit pretutindeni, în toate epocile istorice. Priviţi cu satisfacţie şi neîncredere de beneficiarii trădării sau cu ură şi, uneori, cu clemenţă de victimele trădării, trădătorii au scris pagini scandalos de interesante în trecutul omenirii. Evident, nici istoria noastră nu a fost ocolită de asemenea incidente, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Un prim exemplu de trădare ni-l oferă războaiele dacice (101-102, 105-106). Dio Cassius, printre altele, povesteşte şi felul în care au pus mâna romanii pe tezaurul lui Decebal, care a fost ascuns sub râul Sargetia, identificat de unii istorici cu râul Strei. Parţial, tezaurul dacic a fost pus la adăpost şi în câteva grote. Însă toate aceste locaţii au fost deconspirate de către „Bicilis, unul dintre intimii săi, care cunoştea locurile ascunzătorilor; fu prins şi descoperi secretul”. Bicilis a fost foarte util împăratului Traian, care a capturat destule metale preţioase pentru a organiza „…spectacole publice, timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în care se uciseseră până la zece mii de fiare sălbatice şi de animale domestice şi se luptară zece mii de gladiatori”.
Mircea cel Bătrân (1386–1418) a fost primul domn român care s-a confruntat în mod serios cu pericolul otoman. Nu se ştie exact când a avut loc Bătălia de la Rovine: 1394 sau 1395, unii istorici susţinând chiar existenţa a două confruntări distincte, ipoteză rămasă însă discutată în istoriografie. Cert este că, după 17 mai 1395, o parte a boierimii l-a trădat pe domnitor, raliindu-se taberei pretendentului Vlad I, sprijinit de otomani. Este greu de crezut că boierimea l-ar fi trădat pe un domnitor aflat într-o poziţie solidă. În acest context complicat, marcat atât de presiunea otomană, cât şi de disensiuni interne, Mircea pierde temporar controlul asupra unei părţi importante din ţară. Va reuşi să-l recâştige abia la începutul anului 1397, cu sprijinul voievodului Transilvaniei, Stibor Stiboricz.
Cu trădarea s-a confruntat şi nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş (1448, 1456–1462, 1476). În 1459, domnul refuză să mai achite tributul datorat Porţii, ceea ce deschide calea unei confruntări armate. În mod logic, Vlad se apropie de regele Ungariei, Matei Corvin, pentru a-şi maximiza şansele în conflictul cu otomanii. În primăvara anului 1462, o mare armată otomană, condusă de sultanul Mahomed al II-lea, a atacat Ţara Românească. Prin tactici de uzură, apropiate de ceea ce astăzi am numi război de gherilă, Vlad reuşeşte să împiedice consolidarea ocupaţiei otomane, fără a obţine însă o victorie decisivă. În pofida succeselor sale, situaţia politică internă se deteriorează. După respingerea invaziei, mulţi dintre boieri aleg să-l sprijine pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, susţinut de otomani. Pentru o parte a elitei, această opţiune părea mai sigură decât continuarea unui conflict îndelungat şi incert.
Chiar şi Ştefan cel Mare (1457–1504) a avut de-a face cu trădarea sau, cel puţin, cu nerespectarea unor ordine militare. În 1467, armata maghiară, condusă de Mathias Corvin, a atacat Moldova. În noaptea de 14 spre 15 decembrie, Ştefan atacă prin surprindere la Baia, obţinând un succes important. Victoria este însă umbrită de faptul că o parte a armatei sale nu a acţionat conform planului, situaţie care ar fi putut avea consecinţe grave. Reacţia domnitorului a fost dură, fiind executaţi numeroşi boieri acuzaţi de „hiclenie”.
Petru Rareş (1527–1538, 1541–1546) a dus o politică externă ambiţioasă, riscantă în contextul echilibrului de forţe din regiune. Atitudinea sa a dus la invadarea Moldovei, în 1538, de o oaste otomană condusă de Suleyman Magnificul, în timp ce tătarii ameninţau dinspre est. În aceste condiţii, o parte a marii boierimi se dezice de domnitor. Confruntat simultan cu presiunea externă şi cu lipsa sprijinului intern, Petru Rareş alege retragerea în cetatea Ciceului. Urmările sunt severe: otomanii instalează un nou domn, reduc autonomia Moldovei şi sporesc obligaţiile fiscale, iar tezaurul țării a căzut în mâinile turcilor. În acest context, este posibil ca atunci să fi ajuns în posesia otomanilor și spada atribuită lui Ștefan cel Mare.
Ion Vodă cel Viteaz (1572–1574) este un nume pe nedrept uitat în contextul rezistenţei antiotomane. Conflictul izbucneşte în urma refuzului de a accepta creşterea tributului, dar şi pe fondul unor jocuri de putere regionale. După succese iniţiale, domnitorul este învins la Iezerul Cahul, într-un context în care o parte dintre boieri trec de partea adversă. Cavaleria condusă de Golia schimbă tabăra, iar domnitorul este forţat să se predea în condiţii care nu vor fi respectate. Sfârşitul său tragic a fost favorizat, în bună măsură, de această ruptură internă.
Constantin Brâncoveanu (1688–1714) a fost un domnitor care a reuşit să se menţină mult timp la putere, nu doar prin mijloace materiale, ci şi printr-o atentă gestionare a informaţiilor şi relaţiilor politice. Reţeaua sa de informare i-a oferit un avantaj important în raport cu adversarii. Cu toate acestea, în final, trădarea şi jocurile de culise au contribuit la căderea sa. În 1711, spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor, sporind suspiciunile otomane. În acelaşi timp, conflictele cu familia Cantacuzinilor au dus la deteriorarea imaginii sale la Istanbul. Finalul este tragic, iar succesiunea la tron confirmă eficienţa intrigilor politice.
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784 oferă, la rândul ei, un exemplu sugestiv. După o amplă mișcare socială care a zguduit Transilvania, autoritățile habsburgice au trecut la reprimarea răscoalei și la capturarea conducătorilor acesteia. Horea și Cloșca au fost prinși la 27 decembrie 1784 în Munții Apuseni, în urma unei trădări, fiind denunțați pentru recompense promise de autorități. Crișan a fost capturat la scurt timp după aceea. Finalul răscoalei a fost unul tragic: Crișan s-a sinucis în închisoare, iar Horea și Cloșca au fost executați prin tragere pe roată, în februarie 1785, într-o demonstrație menită să descurajeze orice altă tentativă de revoltă. Episodul ilustrează încă o dată rolul pe care trădarea, dar și mecanismele de represiune ale statului, îl pot avea în deznodământul unor mișcări istorice.
Revoluţia de la 1821 a avut un caracter antifanariot. În acest context, tensiunile dintre Tudor Vladimirescu şi eterişti erau inevitabile. Obiectivele celor două tabere erau diferite. Tudor este ridicat din tabăra sa de la Goleşti, la 21 mai 1821, fără o reacţie eficientă din partea oamenilor săi, fapt interpretat uneori ca trădare sau, cel puţin, ca lipsă de coeziune. La 28 mai 1821, eteriştii îl execută sub acuzaţia de colaborare cu otomanii, acuzaţie nedovedită.
Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), domnul Unirii, şi-a atras în timp opoziţia unor grupări politice diverse, reunite în aşa-numita „monstruoasă coaliţie”. A fost organizat un complot la care au participat şi membri ai armatei. Garda palatului nu a împiedicat acţiunea, ceea ce a facilitat abdicarea forţată a domnitorului. Evenimentul poate fi interpretat, din perspectivă politică, şi ca o formă de trădare, deşi el se înscrie mai larg în logica unei lovituri de stat.
La 6 februarie 1917, într-un moment critic pentru România, colonelul Alexandru D. Sturdza a trecut la inamic împreună cu aghiotantul său. A încercat să atragă şi alţi soldaţi de partea sa, însă fără succes. Gestul a fost aspru sancţionat, iar ofiţerul a fost judecat şi condamnat la moarte în contumacie. După încheierea războiului, informaţiile despre soarta sa rămân puţine şi neclare.
Trădarea şi trădătorii şi-au pus amprenta asupra istoriei noastre. Exemplele de mai sus nu epuizează fenomenul, dar ilustrează complexitatea lui şi faptul că, dincolo de etichete, realităţile istorice sunt adesea mai nuanţate decât par la prima vedere.
Datele sunt redate conform uzului istoriografic, fără conversie între stil vechi și stil nou.
