Aducem istoria mai aproape.
După 1989, în istoriografia românească s-a vorbit despre o comparaţie între România şi Finlanda, în ceea ce priveşte acţiunile celor două ţări în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Scopul – nedeclarat – al comparaţiei viza evidenţierea eroismului, tenacităţii şi inteligenţei de care au dat dovadă finlandezii, în opoziţie cu românii, care nu au … Citește mai mult
Benito Mussolini nu a ajuns la putere dintr-odată, ca un personaj care intră dramatic în scenă exact când orchestra atinge punctul culminant. Ascensiunea sa a fost pregătită de haosul social și politic al Italiei de după Primul Război Mondial. Țara era marcată de inflație, șomaj, greve, violențe de stradă și teama elitelor față de o posibilă revoluție socialistă. În acest climat, Mussolini, fost socialist devenit naționalist radical, a fondat mișcarea fascistă și a folosit grupările paramilitare ale „cămașilor negre” pentru a intimida adversarii și a se prezenta drept omul providențial al ordinii.
Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii geto-daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat, probabil, în anii 105-106 d.H. Despre acest conflict știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, geto-dacii erau mult mai lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că „mai mulți daci trecură la Traian și, pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui geto-dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era doar o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, asemenea Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la capăt.
Din moment ce am vorbit atât de mult despre geto-daci și romani și am pomenit porecla — sau, mai bine zis, supranumele — după care este cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai geto-dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen: „dacofagi”, cu referire la cei care îi disprețuiesc pe „dacopați” și, pe cale de consecință, pe geto-daci. Dacă exaltata tabără pro-geto-daci are un nume, ar trebui să aibă unul și radicala tabără opusă. Cu alte cuvinte, „mâncătorii de geto-daci”. Așa ar fi corect.
În ceea ce privește geto-dacii, România de astăzi cunoaște o fractură. Pe de o parte îi avem pe „dacopați”, care, deși sunt lipsiți de argumente solide, îi premăresc pe geto-daci și, nu de puține ori, lansează exagerări flagrante. De cealaltă parte, există un grup la fel de radical, al „raționaliștilor”, care îi desconsideră pe geto-daci și le bagatelizează rolul în istoria noastră. După cum cred că deja ai intuit, dragă cititorule, ambele tabere greșesc flagrant. Geto-dacii au creat o civilizație interesantă, pe care nu o putem compara cu cea greco-romană. Inferioritatea lor față de lumea mediteraneană nu reprezintă o noutate pentru nimeni. De fapt, multe dintre progresele geto-dacilor au fost realizate sub influența civilizatoare a spațiului mediteranean, transmisă prin intermediul coloniilor grecești din Dobrogea și nu numai. Totuși, dacă raportăm civilizația geto-dacă la celelalte civilizații europene din afara Imperiului Roman, constatăm că, în anumite privințe, geto-dacii erau superiori multor populații germanice contemporane.
În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât „imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, precum și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez, în acest sens, Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de statul roman din sec. I î.H. până în sec. al IV-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune.
În secolul I î.H., triburile geto-dace se unesc/sunt unite, creând un regat foarte întins. La baza acestei realizări stau acțiunile unei mari personalități, regele Burebista (82-44 î.H.). Cuvântul regat trebuie privit cu precauție, fiindcă un stat este compus din populație, teritoriu și, fapt extrem de important, instituții. E imposibil de știut ce fel de instituții avea statul lui Burebista, în cazul în care avea așa ceva. Cel mai probabil, statul lui Burebista era o uniune tribală ceva mai extinsă, fără o viață urbană și fără o administrație așa cum aveau romanii sau grecii. Nu știm nici măcar care era capitala sa, dacă a avut vreuna. E posibil să-și fi ales reședințele în funcție de necesitățile momentului.