Aducem istoria mai aproape.
După 1989, în istoriografia românească s-a vorbit despre o comparaţie între România şi Finlanda, în ceea ce priveşte acţiunile celor două ţări în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Scopul – nedeclarat – al comparaţiei viza evidenţierea eroismului, tenacităţii şi inteligenţei de care au dat dovadă finlandezii, în opoziţie cu românii, care nu au … Citește mai mult
Benito Mussolini nu a ajuns la putere dintr-odată, ca un personaj care intră dramatic în scenă exact când orchestra atinge punctul culminant. Ascensiunea sa a fost pregătită de haosul social și politic al Italiei de după Primul Război Mondial. Țara era marcată de inflație, șomaj, greve, violențe de stradă și teama elitelor față de o posibilă revoluție socialistă. În acest climat, Mussolini, fost socialist devenit naționalist radical, a fondat mișcarea fascistă și a folosit grupările paramilitare ale „cămașilor negre” pentru a intimida adversarii și a se prezenta drept omul providențial al ordinii.
CONTAINMENT (din lb. engleză „limitare” sau „îngrădire”) – a fost o doctrină strategică adoptată de Statele Unite după Al Doilea Război Mondial, în timpul președinției lui Harry S. Truman, având ca scop limitarea expansiunii comunismului și influenței Uniunii Sovietice la nivel planetar. Această strategie a fost fundamentul politicii externe americane din timpul Războiului Rece (cca 1947–1991).
Asasinatele politice au avut un impact profund asupra evoluției statelor și societăților, influențând echilibrul de putere și declanșând adesea schimbări majore. Eliminarea unor lideri sau personalități influente nu a fost niciodată un simplu act individual, ci un moment de cotitură cu consecințe pe termen lung.
În data de 7 decembrie 1941, la ora 7:48, primul val de avioane japoneze s-a abătut asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor, din Insulele Hawaii. Rezultatul acestui atac a fost scoaterea temporară/definitivă din luptă a unei părți importante a flotei americane din Pacific, în special a cuirasatelor, și intrarea S.U.A. în al Doilea Război Mondial. Japonia a inițiat „Operațiunea Hawaii” (mai exact, Operațiunea Z), întrucât, în perioada 1940–1941, Statele Unite au pus în practică un embargo care viza, mai ales, exporturile de petrol către Imperiul nipon. În condițiile în care Japonia era dependentă de importurile de petrol și privea cu îngrijorare întărirea militară a S.U.A. în Filipine și Hawaii, putem spune că tensiunile dintre cele două state au atins un nivel critic. Totuși, aceste tensiuni nu justifică atacul preventiv realizat fără o declarație formală de război. Președintele Franklin Delano Roosevelt a numit atacul de la Pearl Harbor „ziua infamiei” și a declarat război Japoniei.
Obiceiul de a ne pune cenușă în cap pare a fi o constantă românească. Aceasta se manifestă cu deosebită acuitate în ceea ce privește istoria. Astfel, trecutul este adesea prezentat ca un lung șir de umilințe și trădări. Suntem incapabili, se pare, să găsim un minim echilibru în felul în care ne raportăm la propria istorie.
De pildă, actul de la 23 august 1944 suscită încă pasiuni. Pentru o persoană care chiar vrea să afle adevărul, lucrurile nu sunt nici absconse, nici deosebit de controversate. Părăsirea parteneriatului militar cu Germania nazistă a fost un act firesc și justificat de context. Cu toate acestea, persistă în spațiul public — și uneori chiar în discursul istoric — ideea că România ar fi „trădat” Germania.
De câțiva ani, Europa, ca un simptom al unei evoluții politice mai largi, a ajuns să fie invadată de mișcări politice populiste, care își spun cu emfază suveraniste. Scena politică românească, puternic afectată de boala mimetismului, nu face notă discordantă din acest punct de vedere. Membrii unor partide politice precum AUR, POT sau SOS afirmă că sunt suveraniști, în sensul că sunt atașați valorilor inerente unui principiu extrem de important al dreptului internațional: suveranitatea națională.