Marginalizarea istoriei sau sinuciderea identității
În lumea supertehnologizată din primul pătrar al veacului XXI, științele umaniste au fost marginalizate peste tot în lume. Umanitatea are, nu-i așa, nevoie de muncitori, ingineri, IT-iști, medici etc., nu de filosofi sau istorici. Sigur, orice persoană rațională înțelege și acceptă resorturile, mai mult sau mai puțin ascunse, care au condus la această stare de fapt, de parcă istoria, de pildă, ar merita să fie studiată doar dacă intenționezi să transformi pasiunea pentru trecut într-o meserie. Dacă singura sarcină a inginerului ar fi să fie inginer, iar a medicului să fie medic, aș da crezare și aș susține fără rezerve punctul de vedere care marginalizează importanța științelor sociale în cadrul oricărei curricule. Dar, indiferent de meseria pe care o va urma un tânăr, acesta va fi și cetățean, un om al cetății cu responsabilități sociale, iar cum să fii cetățean nu poți învăța la orele de matematică, fizică, chimie ori biologie, nici măcar la cele de educație fizică, arte plastice sau educație tehnologică. Istoria, educația socială – o ramură a istoriei (părerea mea) – și, eventual, geografia sunt cele cărora le revine, eminamente, sarcina de a învăța tinerele generații despre cum să devină ființe care să se autoidentifice cu un grup, cu ceva mai presus de propria persoană, cu națiunea.
