Fotografie: Scufundarea navei USS Arizona (Pearl Harbor, 7 decembrie 1941). Sursa: Wikipedia.
În data de 7 decembrie 1941, la ora 7:48, primul val de avioane japoneze s-a abătut asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor, din Insulele Hawaii. Rezultatul acestui atac a fost scoaterea temporară/definitivă din luptă a unei părți importante a flotei americane din Pacific, în special a cuirasatelor, și intrarea S.U.A. în al Doilea Război Mondial. Japonia a inițiat „Operațiunea Hawaii” (mai exact, Operațiunea Z), întrucât, în perioada 1940–1941, Statele Unite au pus în practică un embargo care viza, mai ales, exporturile de petrol către Imperiul nipon. În condițiile în care Japonia era dependentă de importurile de petrol și privea cu îngrijorare întărirea militară a S.U.A. în Filipine și Hawaii, putem spune că tensiunile dintre cele două state au atins un nivel critic. Totuși, aceste tensiuni nu justifică atacul preventiv realizat fără o declarație formală de război. Președintele Franklin Delano Roosevelt a numit atacul de la Pearl Harbor „ziua infamiei” și a declarat război Japoniei.
Cele de mai sus sunt un interesant material de studiu pentru cei care vor să știe cum se duce o societate democratică la război. Privind retrospectiv la războaiele în care s-au implicat S.U.A., ne frapează faptul că decizia politică este adesea catalizată de evenimente prezentate drept agresiuni sau crize majore. U.S. Army nu a plecat la luptă de bunăvoie, ci a fost obligată să intre în acțiune de fapte percepute ca ostile. În virtutea acestei realități, ne-am gândit să analizăm cum s-a făcut implicarea în război a S.U.A. în câteva conflicte fanion. Așadar, propun cititorului câteva reflecții despre „ziua infamiei”, cu ajutorul cărora va înțelege că mobilizarea emoțională devine adesea un instrument politic esențial în rastelul oricărui regim politic. O guvernare democratică este mai atentă la dorința firească a popoarelor de a nu merge la război, dar politicienii găsesc mereu metode prin care să canalizeze energia afectivă chiar și în direcții belicoase.
Anul 1812 a adus un nou conflict militar între americani și englezi, după războiul de independență purtat în perioada 1775–1783. Congresul a declarat război în contextul mai multor tensiuni, printre care și incidentul din 22 iunie 1807, când HMS Leopard a atacat fregata americană Chesapeake. Acest act, coroborat cu alte elemente (recrutări forțate, restricții comerciale), a dus la izbucnirea războiului. Operațiunile militare au durat până în 1815, când s-au încheiat fără modificări teritoriale majore. Însă euforia stârnită de succesul de la New Orleans a creat un sentiment al victoriei și a marginalizat oponenții războiului. În definitiv, S.U.A. „a triumfat” într-un război pe care nu l-a dorit. Prin urmare, înfrângerea sau victoria este, în bună măsură, o chestiune de percepție.
Fiindcă Mexicul nu s-a împăcat cu anexarea Texasului de către S.U.A. (1845), a fost silit să înfrunte puterea militară a yankee-ilor într-un război purtat în intervalul 1846–1848. Texasul se desprinsese de Mexic în 1836 și era considerat de către autoritățile mexicane o provincie separatistă. În aceste condiții, alipirea unui teritoriu revendicat de către Mexic constituia un casus belli. În mod previzibil, războiul a fost pierdut de Mexic, care a pierdut mult mai mult decât Texasul (California, New Mexico) prin Tratatul de la Guadalupe Hidalgo. Se pare că, pe vremea aceea, oficialii americani nu erau atât de atenți la detalii, fapt pentru care acest război este adesea perceput drept o agresiune. Războiul americano-mexican este, din această perspectivă, atipic pentru istoria americană.
Despre războiul de secesiune (1861–1865) nu vom spune nimic relevant, deoarece a fost un conflict intern.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, S.U.A. a lichidat ultimele rămășițe ale Imperiului colonial spaniol din America și Asia. Profitând de răscoalele din Cuba și Filipine, diplomații Washingtonului au presat Madridul să ofere independența. Refuzul spaniol a iritat opinia publică din Statele Unite, puternic influențată de presă. Momentul decisiv a fost explozia navei USS Maine, în portul Havana, la 15 februarie 1898, soldată cu moartea a 266 de marinari. Cauza exploziei nu a fost stabilită cu certitudine, dar evenimentul a fost folosit ca justificare pentru război. Conflictul s-a desfășurat atât în Caraibe, cât și în Pacific și s-a încheiat rapid. Prin Tratatul de la Paris, S.U.A. au obținut Filipinele, Guam și Puerto Rico, iar Cuba a intrat sub influență americană, ulterior formalizată prin Amendamentul Platt. Ceea ce rămâne interesant este faptul că populațiile „eliberate” nu au acceptat fără rezerve noua ordine, ceea ce sugerează că războiul a avut și o dimensiune imperială.
Primul Război Mondial a găsit S.U.A. într-o stare de neutralitate. Totuși, Telegrama Zimmermann și războiul submarin au dus la schimbarea poziției. La 6 aprilie 1917, S.U.A. au declarat război Germaniei. Intrarea în conflict a fost rezultatul unui cumul de factori.
Despre Pearl Harbor am mai vorbit. Deși există teorii privind anticiparea atacului, acestea nu sunt susținute de dovezi concludente.
După al Doilea Război Mondial, S.U.A. au devenit apărătorii „lumii libere”. În Vietnam, incidentul din Golful Tonkin (1964) a fost folosit pentru a justifica intervenția; primul incident este confirmat, însă al doilea este disputat.
În 1983, intervenția din Grenada, sprijinită de unele state din Caraibe (inclusiv Barbados), a fost justificată prin protejarea cetățenilor americani, dar a fost criticată ca o intervenție într-un stat suveran.
În 1989, S.U.A. au intervenit în Panama pentru a-l înlătura pe Manuel Noriega, în cadrul operațiunii „Just Cause”. Oficial, intervenția a fost justificată prin protejarea cetățenilor americani, apărarea democrației și combaterea traficului de droguri, Noriega fiind deja inculpat în Statele Unite. Operațiunea a dus la capturarea liderului panamez și transferul său pe teritoriul american, unde a fost judecat și condamnat. Deși rapidă și eficientă din punct de vedere militar, intervenția a fost percepută de numeroși observatori drept o acțiune unilaterală, ridicând probleme serioase de drept internațional, în special în ceea ce privește suveranitatea statelor și aplicarea extraterritorială a jurisdicției penale americane.
Acest precedent a fost readus în discuție în 2026, în contextul operațiunii americane care a dus la capturarea liderului venezuelean Nicolás Maduro. Similar cazului Noriega, acțiunea a fost justificată prin acuzații de narcoterorism și delegitimarea regimului politic, iar obiectivul a fost aducerea unui lider străin în fața justiției americane. Totuși, diferențele sunt semnificative: Venezuela reprezintă un stat mult mai complex din punct de vedere geopolitic, iar reacția internațională a fost mult mai critică, numeroase state și organizații internaționale considerând operațiunea o posibilă încălcare a dreptului internațional și un precedent periculos.
În ambele cazuri se observă o tendință constantă a politicii externe americane de a combina argumente juridice, politice și morale pentru a justifica intervenția. Dacă în Panama contextul Războiului Rece și existența unei alternative politice imediate au facilitat acceptarea internațională relativă, în cazul Venezuelei situația rămâne mult mai ambiguă, iar dezbaterea privind legitimitatea unor astfel de acțiuni este departe de a fi încheiată.
În anii 1990, destrămarea Iugoslaviei a dus la intervenția NATO în Kosovo (1999), justificată prin prevenirea unei crize umanitare, dar fără mandat explicit al Consiliului de Securitate al ONU, situație descrisă adesea în literatura de specialitate drept „legitimitate fără legalitate”.
În 1991 s-a desfășurat Războiul din Golf. Invazia Kuweitului de către Irak, din 2 august 1990, a dus la o intervenție internațională largă, desfășurată sub egida ONU și susținută de o coaliție extinsă de state. Reacția rapidă a comunității internaționale s-a concretizat în adoptarea mai multor rezoluții ale Consiliului de Securitate, culminând cu autorizarea folosirii forței pentru eliberarea Kuweitului (Rezoluția 678). Operațiunea „Desert Storm” a demonstrat superioritatea militară a coaliției și s-a încheiat relativ rapid, prin înfrângerea forțelor irakiene.
Este însă de remarcat că, înaintea invaziei, relațiile dintre S.U.A. și Irak nu erau deschis ostile, mai ales în contextul anilor ’80, când Bagdadul fusese privit ca un contrabalans la Iran. În acest cadru, diplomația americană a transmis semnale ambigue în raport cu disputele dintre Irak și Kuweit. Întâlnirea dintre Saddam Hussein și ambasadoarea americană April Glaspie, din iulie 1990, a fost ulterior interpretată de partea irakiană ca indicând o lipsă de opoziție fermă a Washingtonului față de un posibil conflict regional. De asemenea, absența unor avertismente explicite și credibile ar fi putut întări convingerea liderului irakian că reacția internațională va fi limitată.
Totuși, aceste elemente trebuie interpretate cu prudență. Majoritatea istoricilor consideră că decizia de invazie a fost determinată în primul rând de factori interni și regionali: dificultățile economice ale Irakului după războiul cu Iranul, disputele privind datoriile și politica petrolieră a Kuweitului, precum și ambițiile strategice ale lui Saddam Hussein. În acest context, ambiguitatea diplomatică a putut contribui la o evaluare eronată a riscurilor, dar nu poate fi considerată o cauză directă a invaziei. Nu există dovezi concludente că Statele Unite au încurajat în mod deliberat această acțiune.
În 2003, invazia Irakului a fost justificată prin existența armelor de distrugere în masă și legături cu terorismul, care nu au fost confirmate ulterior. Din perspectiva dreptului internațional, intervenția ridică probleme serioase, în special în raport cu interpretarea Rezoluției 1441, neexistând o autorizație explicită a Consiliului de Securitate al ONU pentru folosirea forței. În absența autoapărării sau a unui mandat colectiv, acțiunea a fost considerată de numeroși specialiști drept o încălcare a Cartei ONU. În plus, doctrina războiului preventiv nu este consacrată clar în dreptul internațional. Acest episod ilustrează nu doar rolul informației în declanșarea unui conflict, ci și limitele cadrului juridic internațional în fața deciziilor politice ale marilor puteri.
Țările democratice sunt mai greu de urnit la război. Cu toate acestea, abilitatea politicienilor s-a adaptat la aceste constrângeri. Mobilizarea emoțională și construcția narativă nu sunt monopolul unui anumit tip de regim. Cele mai curate sentimente pot fi direcționate spre război chiar și în cele mai democratice societăți. Prin cele de mai sus nu contestăm rolul important jucat de S.U.A. pe scena internațională, ci evidențiem complexitatea modului în care o democrație ajunge să lupte.
