„Acest text constituie primul capitol al lucrării în pregătire UCRONIA ROMÂNĂ. EXERCIȚII CONTRAFACTUALE. DAR DACĂ ISTORIA ROMÂNILOR AR FI DECURS ALTFEL?, semnată de Ghețău Gheorghe-Florin.”
Fotografie: Ruinele palatului Tachara (Palatul lui Darius cel Mare) de la Persepolis. Sursa: Wikipedia.
În cele ce urmează, vă voi vorbi de un eveniment care aproape a avut loc pe teritoriul țării noastre și care ar fi putut schimba radical istoria umanității. Probabilitatea ca el să se fi întâmplat este atât de mare, încât merită menționat în această carte, iar impactul său ar fi putut fi imens. Știu, știu! Istoria este doar ceea ce s-a întâmplat și numai despre ceea ce s-a întâmplat trebuie să vorbim. Însă, în momentul în care se „țese pânza istoriei”, în fața celor care iau deciziile se ramifică o multitudine de posibilități, iar cea care se materializează nu este neapărat cea mai probabilă sau inevitabilă posibilitate. Este extrem de important să înțelegem cum s-a ajuns să se întâmple ceea ce s-a întâmplat, dar, cel puțin la fel de important, este să înțelegem ce s-ar fi putut întâmpla, fiindcă, după o expresie deja celebră a nu mai puțin celebrului Yuval Noah Harari, „istoria nu este destin”. Și, dacă rolul istoriei este și acela de a ne oferi experiențe, sfaturi din care putem distila înțelepciune, este vital să înțelegem, mai ales, ce ar fi putut face, mai mult chiar decât ceea ce au făcut înaintașii noștri. În plus, istoria are și un rol moralizator. Critică răul și laudă binele și, din această perspectivă pur pedagogică, nu am vrea ca generațiile viitoare să învețe cum ar fi putut fi evitat răul și împlinit binele? Nu mi-am propus să inventez povești, ci să aduc la lumină posibilități pe care anumite momente istorice chiar le-au luat în calcul. Intenții discutate, dar nematerializate. Acțiuni întru împlinirea cărora s-a lucrat, însă fără succes. Prin acest volum nu pășim din sfera strictă a adevărului istoric în atotcuprinzătorul univers al narațiunii, al literaturii, fiindcă ceea ce veți citi a existat, ca intenție măcar, în mințile truditorilor care au făcut istoria să fie ceea ce este. Și fiindcă, după cum extrem de fericit s-a exprimat Mark Twain, „istoria nu se repetă, ci face rime”, haideți să vedem niște posibile rime care să rimeze cu epoca actuală.
După cum te-am anunțat deja, cititorule, vom purcede la drum vorbind despre ceva ce ar fi putut schimba din temelii așezământul istoriei antice și nu numai. Persanii au ridicat unul dintre primele mari imperii ale antichității. Da, ca un elev silitor ce ești, cititorule, vei obiecta că și babilonienii, asirienii, egiptenii și, din nou, babilonienii, prin Imperiul Noului Babilon, au ridicat imperii înaintea persanilor. Însă aceste popoare au ridicat, de fapt, niște structuri statale regionale. Nu cred că întinderea și organizarea lor justifică pe deplin numele de imperiu în sensul pe care îl asociem astăzi acestui termen. Babilonienii și asirienii, de pildă, au stăpânit teritorii în zona Orientului Mijlociu, s-au extins în arealul dintre Golful Persic și Marea Mediterană. Desigur, pornind de la niște minuscule orașe-stat, realizarea este deosebită, dar nu este tocmai ceea ce am putea numi astăzi un imperiu continental. Persanii, în schimb, au ridicat un imperiu care, la apogeul său, se întindea din Grecia până în India. Cam așa arată cu adevărat un imperiu.
Dacă vei dori să afli mai multe informații despre istoria perșilor înainte de urcarea pe tron a lui Cyrus al II-lea cel Mare, probabil în anul 559 î.H., vei fi dezamăgit, fiindcă nu se știu foarte multe. Cyrus este cel care, dovadă a importanței personalităților în istorie, a eliminat dominația mezilor, ridicând Imperiul persan. Perșii se găseau în umilitoarea postură de vasali ai mezilor. În 556 î.H., a făcut o declarație de intenție prin întemeierea primei capitale persane, Pasargades. Intenția s-a materializat în 550 î.H., când a atacat și cucerit regatul med condus de Astiages. Atacul a fost fulgerător și a beneficiat de sprijinul regelui babilonian Abonid. Așa a început istoria Imperiului persan.
Cyrus nu s-a mulțumit cu eliminarea statutului de subordonați ai mezilor și cu preluarea regatului lor, ci s-a lansat într-un amplu program de cuceriri, astfel că, după dispariția sa, cei care l-au succedat s-au limitat la a aduce ajustări operei sale. În primul rând, Cyrus a anexat Lydia (548 î.H.), important regat din Asia Mică, învingându-l pe regele acestuia, Cresus, care a fost luat prizonier în 546 î.H., după căderea capitalei sale, Sardes. Apoi au fost supuse orașele grecești din Asia Mică și, în 539 î.H., cade în mâinile lui Cyrus al II-lea și fostul aliat, Babilonul. Așadar, Cyrus al II-lea a creionat, în mare, frontierele Imperiului persan, primul stat care merită cu adevărat numele de imperiu continental. Însă Cyrus al II-lea își merită cu adevărat supranumele „cel Mare” prin promovarea unei politici de toleranță cum nu s-a mai văzut până atunci. Regele Cresus, se pare, a fost cruțat de Cyrus, care nu a trecut prin foc și sabie teritoriile cucerite mai mult decât era necesar. Mai mult, după cucerirea Babilonului, s-a încoronat rege al acestui oraș, vrând să sublinieze faptul că acest regat continua să existe sub conducerea unui nou rege. Însă Cyrus al II-lea este cunoscut, mai ales, pentru eliberarea evreilor din „robia babiloniană”. Deci, Cyrus a întemeiat o tradiție a toleranței, care va fi liantul acestui imperiu eterogen pentru mai bine de două secole.
Dispariția marelui rege, poate în anul 530 î.H., nu a fost pe deplin elucidată de istorici. Herodot, „părintele istoriei”, ne-a transmis o interesantă poveste, cine știe cât adevăr există în ea, despre moartea lui Cyrus într-o bătălie împotriva masageților, populație războinică din Asia Centrală, care trăia în zona lacului Aral. Potrivit lui Herodot, ar fi cerut-o de soție pe regina masageților, Tomyris, dar a fost refuzat brutal, ceea ce l-a determinat să pornească împotriva masageților. Nesigurii sorți ai războiului au dus la înfrângerea și moartea lui Cyrus al II-lea cel Mare. Desigur, această relatare trebuie privită cu scepticism, fiindcă Herodot este faimos pentru confuziile și inexactitățile sale. În orice caz, mormântul său se află la Pasargades, iar amintirea sa dăinuie peste secole.
Dragă cititorule, te rog să-mi permiți să fac o mică digresiune ocazionată de amintirea masageților. Vezi tu, asemănarea dintre numele masageților și al geților, care au trăit pe teritoriul țării noastre, i-a făcut pe unii să-i considere pe cei dintâi o ramură a geților. Evident, este o forțare grosolană a unei legături întâmplătoare sau a unei confuzii grecești, deoarece nu este prima dată când în scrierile lui Herodot apar încurcături între denumirile diverselor populații amintite. Cea mai celebră este cea dintre mezi și perși, fapt pentru care vorbim despre războaiele medice și nu despre cele persane, cum ar fi corect, atunci când vorbim despre confruntările greco-persane din secolul al V-lea î.H. Însă „dacopații”, denumirea licențioasă după care sunt cunoscuți adepții teoriei că geto-dacii au fost cel mai grozav popor din univers, continuă să creadă în înrudirea dintre geți și masageți, cu toate că nu sunt în stare să producă vreo dovadă palpabilă în acest sens. Dar unii oameni au talentul de a nu se lăsa încurcați de mici obstacole, cum sunt dovezile sau evidențele, iar perseverența lor legendară, demnă de o cauză mai nobilă, se risipește în narațiuni cu iz SF.
Acestea fiind spuse, să continuăm povestea pentru a o duce în punctul care ne interesează cel mai mult, campania regelui Darius I cel Mare (cca. 522–486 î.H.) la Dunăre împotriva sciților. Însă mai întâi să vorbim un pic despre Cambyses al II-lea (530–522 î.H.), fiul și urmașul direct al lui Cyrus al II-lea. Cambyses s-a remarcat prin cucerirea Egiptului, dar și pentru cruzimea cu care i-a tratat pe egipteni, spre deosebire de tatăl său, care făcuse din clemență o politică de stat, rod al unui calcul atent. Cambyses a murit pe neașteptate, pe când se întorcea din Egipt. Fără să fi asigurat din timp succesiunea, imperiul se găsea într-o situație dificilă, în pragul războiului civil. În acest moment de cumpănă a pășit pe scena istoriei viitorul Darius I cel Mare.
Dispariția lui Cambyses al II-lea i-a permis magului Gaumata să se pretindă, grație asemănării fizice, fratele împăratului decedat, Smerdis (Bardiya). În realitate, Smerdis ar fi fost suprimat în secret de către fratele său pentru a înlătura un posibil rival la tron. Darius se bucurase de încrederea defunctului împărat, care l-a numit chiar comandant al gărzilor sale. Legătura dintre ei era întărită și de faptul că erau înrudiți prin tatăl lui Darius, Histaspe. Trecerea de care se bucura la curte, deținerea unei funcții importante, precum și faptul că aparținea, chiar și de departe, dinastiei Ahemenide, i-au permis lui Darius să pretindă tronul. L-a demascat pe Gaumata, după care ar fi fost ales rege printr-un procedeu mistic numit hipomancie. Adică avea câștig de cauză cel al cărui cal ar fi nechezat primul la ivirea zorilor. Această poveste transmisă de același neobosit Herodot este, din nou, destul de romanțată. Nu este defel exclus ca magul Gaumata să fi fost, în realitate, fratele lui Cambyses, iar Darius să fi născocit scenariul despre uciderea lui Smerdis (Bardiya), pentru a-l suprima chiar el. Altfel spus, Darius a profitat de ocazie pentru a-și însuși tronul Ahemenizilor. În orice caz, drumul către poziția de unic stăpânitor al imperiului nu a fost deloc lin. Până în anul 518 î.H., a fost nevoit să lupte împotriva diverșilor pretendenți la tron și să înăbușe o serie de răscoale. Dar, după ce a trecut cu bine de aceste grele încercări, Darius, așa cum îi șade bine unui rege, a reluat opera de extindere și reformare a statului său. Darius I cel Mare a împărțit imperiul în satrapii, iar granița estică a fost împinsă până la Indus.
Orice politician, vechi sau nou, încearcă să impună celor mulți o imagine favorabilă a propriei persoane. Fin propagandist, a înțeles că autoritatea nu se poate întemeia doar pe forță, fiind necesară și nițică legitimitate, pentru a crea alchimia dintre popor și conducător, esențială unei domnii lungi și lipsite de peripeții. Probabil prin anul 515 î.H., a început dăltuirea monumentalei inscripții de la Behistun. Pe faleza unui munte, Darius a pus să se povestească varianta sa asupra evenimentelor care l-au adus la tron, precum și strădaniile sale de a-i învinge pe toți cei care, desigur fără temei, voiau să devină împărați. Orice trecător putea citi, în trei limbi (persană, elamită și akkadiană), nemaipomenitele peripeții ale lui Darius I, care nu a luptat pentru propria mărire, ci pentru a face voia zeului Ahura Mazda și pentru binele unui imperiu ahtiat după stabilitate. Nimic de zis, Darius servește oricui este dispus să învețe o lecție de PR antic, simplu și eficient. Însă această remarcabilă realizare ne este extrem de utilă și din altă perspectivă, fiindcă Inscripția de la Behistun este pentru scrierea cuneiformă ceea ce este Piatra de la Rosetta pentru cea hieroglifică. Prin compararea celor trei variante ale aceluiași text s-a reușit descifrarea scrierii cuneiforme.
După un tur de forță pentru menținerea la tron, reformarea, extinderea țării și o reușită campanie de autopromovare, Darius I ar fi fost îndreptățit la o perioadă de huzur. Dar nu a fost să fie așa, din cauza turbulenților sciți, care, aciuați la nord de Marea Neagră, creau probleme imperiului prin repetate atacuri. Buni călăreți, războinicii sciți dispuneau de o mobilitate care le permitea să atace fulgerător întinsele frontiere ale Imperiului persan, dar Darius s-a gândit că ar fi cazul să le dea o lecție. Darius s-a confruntat cu o problemă care îi va preocupa intens pe mulți împărați din antichitate. Este o realizare măreață ridicarea unui imperiu, dar este divin să-l poți menține și proteja, iar călăreții stepei au creat dificultăți persanilor, chinezilor ori romanilor. Chinezii au purces la ridicarea unui imens zid în fața tăvălugului de călăreți nomazi, romanii au ales calea de mijloc prin ridicarea de fortificații și prin reforme militare, în timp ce Darius, destul de nechibzuit, aș putea zice, a ales calea confruntării directe.
Originile conflictului scito-persan sunt poleite de bardul Herodot cu niște povești de toată frumusețea. „După cucerirea Babilonului, s-a făcut expediția lui Darius în contra sciților. Căci Asia fiind o țară prosperă ca populație și fiindcă tezaurul avea mulți bani, Darius a fost cuprins de dorința de a se răzbuna împotriva sciților, deoarece aceștia, făcând o invazie în Mezia și învingând pe adversarii lor, începură dușmăniile. Și astfel sciții fură stăpâni peste Asia superioară timp de douăzeci și opt de ani. Ei năvăliră în Asia urmărindu-i pe cimerieni și înlăturând stăpânirea mezilor, căci aceștia erau stăpânii Asiei înainte de venirea sciților. Iar, după ce lipsiseră sciții douăzeci și opt de ani, se întoarseră în țara lor.” (Herodot, Istorii, Car. IV, Cap. 1)
Nu cred că este cazul să insistăm asupra motivelor care au stat la baza acestui conflict, pentru că ele îi încurcă pe mulți specialiști și, cum nu am pretenția de a fi unul dintre ei, consider potrivit să purcedem spre ceva mai concret, spre detaliile acestei expediții, scopul întregului excurs de până acum. Campania lui Darius s-a desfășurat în anul 514 sau 513 î.H. Nu cunoaștem cu certitudine cronologia faptelor, însă nu acest aspect m-a determinat să încep volumul de față vorbind despre această legendară campanie. Darius putea avansa spre sciți pe două căi: prin estul Mării Negre, prin Caucaz și stepele nord-caucaziene, ori prin vestul Mării Negre, prin Dobrogea și peste Istru (Dunăre), ceea ce l-ar fi dus în sudul Basarabiei și apoi în sudul Ucrainei de azi. Evident, „Marele Rege” a ales a doua variantă, ceva mai scurtă și mai sigură.
„Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care l-a supus Darius au fost geții, care cred că sunt nemuritori, căci tracii, care stăpânesc părțile Salmydessului și care locuiesc mai sus de cetățile Apollonia și Mesembria și care se numesc scyrmiazi și nipsei, s-au predat fără luptă, iar geții, hotărându-se la o împotrivire îndărătnică, fură supuși îndată, cu toate că sunt cei mai drepți și mai viteji dintre traci.” (Herodot, Istorii, Car. IV, Cap. 93)
Ajunși în acest punct, cred că se cuvine să fac o mică precizare, care, poate, ar fi trebuit făcută mai devreme, dar, cum niciodată nu este prea târziu, o fac acum. În izvoarele antice apar atât denumirea de geți, folosită mai ales de autorii greci, cât și cea de daci, preferată de romani. În linii mari, cele două nume desemnează aceeași ramură nordică a tracilor, diferențele fiind mai ales regionale și de perspectivă culturală. Din acest motiv, istoriografia modernă utilizează frecvent termenul convențional «geto-daci», pentru a surprinde unitatea etnică și culturală a acestor populații. Și eu voi proceda la fel în cele ce urmează. Totuși, atunci când mă voi referi la anumite surse istorice, voi folosi terminologia acestora, geți ori daci, însă denumirea generică consacrată în istoriografia românească rămâne aceea de geto-daci.
Aceasta este prima știre scrisă pe care o avem despre geto-daci, unul dintre cele trei elemente etnice care au stat la baza formării poporului român și a limbii sale (geto-daci, romani și slavi). Datorită lui Herodot știm că geto-dacii erau traci și nu orice fel de traci, ci cei mai drepți și mai viteji dintre aceștia. Desigur, aici trebuie să facem o paranteză. Ca să știm cât de drepți și de viteji erau geto-dacii, ar trebui să știm destul de precis cât de drepți și de viteji erau tracii în general. Ori tracii erau foarte drepți și viteji, caz în care geto-dacii erau excepționali, ori nu era mare lucru de capul tracilor, caz în care geto-dacilor li se aplică proverbul „Chiorul este împărat în țara orbilor”. Însă ar fi mai indicat să ne gâdilăm orgoliul, de multe ori supradimensionat, și să luăm spusa lui Herodot drept o laudă. Dar am vaga impresie că oricine îndrăznea să se opună perșilor, așa cum au făcut grecii ceva mai târziu, se bucura de aprecierea lui Herodot. În altă ordine de idei, or fi fost ei cei mai drepți și mai viteji, dar am mari dubii că erau și foarte inteligenți, din moment ce au ales să i se opună lui Darius, care i-a învins exact cum era de așteptat. Sigur, aceasta este doar o speculație și trebuie tratată ca atare.
Supunerea geților a fost urmată de traversarea Istrului (Dunării) pe un pod din vase. Paza acestuia a fost încredințată grecilor din armata împăratului, care proveneau din orașele grecești din Asia Mică, încorporate de ceva vreme imperiului. Sciții au evitat o confruntare directă cu imensa armată invadatoare, adoptând ceea ce noi numim „tactica pământului pârjolit”. S-au retras în mod constant, hărțuind neîncetat oastea persană. Așa au procedat de atâtea ori în Evul Mediu domnii români în luptele cu Imperiul Otoman sau chiar și rușii când au fost atacați de Napoleon Bonaparte, în 1812. În limbaj de specialitate, acest gen de război se numește „conflict asimetric”.
Pus în imposibilitatea de a obține o victorie decisivă împotriva sciților, Darius se pregătea de o retragere dificilă, dar grecii rămași de pază la pod erau ispitiți de sciți, care le cereau să-l abandoneze pe rege. Unii dintre ei erau de părere că ar putea distruge podul, lăsând armata lui Darius, slăbită și lipsită de merinde, pradă sciților. Ar fi fost un dezastru sigur, în care și-ar fi pierdut viața chiar și regele, la fel ca Cyrus al II-lea, îngenuncheat de masageți. Odată cu Darius I ar fi dispărut și o importantă armată, iar imperiul ar fi cunoscut din nou războiul civil și răscoalele de eliberare ale diverselor popoare înrobite. Este foarte posibil ca acest dezastru militar să fi pecetluit soarta Imperiului persan, care s-ar fi putut destrăma din cauza contradicțiilor interne. Astfel, nu am mai fi avut celebrele războaie greco-persane din secolul al V-lea î.H., iar victoria Spartei în Războiul Peloponeziac ar fi fost pusă sub semnul întrebării, întrucât a fost obținută și cu sprijinul persanilor, ori împotriva cui ar fi pornit la luptă Alexandru cel Mare în anul 336 î.H., dacă Imperiul persan nu ar fi existat în acea vreme? Grecia s-ar fi putut dezvolta într-un cu totul alt context geopolitic, nu am mai fi avut regatele și cultura elenistică și cine știe câte altele. Nu am mai vorbi astăzi despre eroismul de la Maraton, Termopile, Salamina ori Plateea și nu am mai avea, poate, la Jocurile Olimpice, o probă numită maraton. Nu am mai juca piesa Perșii a renumitului dramaturg Eschil. Putem specula la infinit asupra implicațiilor deciziei de a-l lăsa pe Darius pradă furiei scitice, susținută, poate, și de triburile geto-dace de la nord de Dunăre.
„Față de aceste cuvinte, ionienii ținură sfat. Miltiades din Atena, strateg și tiran al Chersonesului din Hellespont, fu de părere ca ei să dea ascultare sciților și să elibereze Ionia. Histiaios din Milet s-a împotrivit acestui punct de vedere, spunând că deocamdată numai datorită lui Darius fiecare dintre ei era tiranul unei cetăți; dacă puterea lui Darius avea să fie nimicită, nici el nu va putea păstra stăpânirea asupra Miletului, nici ceilalți asupra vreunei alte cetăți; căci fiecare oraș va alege mai degrabă ocârmuirea democratică decât jugul tiraniei. Dintr-odată, cunoscând părerea lui Histiaios, toți trecură de partea lui, deși mai înainte înclinaseră spre cea a lui Miltiades.” (Istorii, Car. IV, Cap. 137)
Dacă tiranii ar fi pus interesul concetățenilor lor mai presus de propriul interes, soarta lui Darius ar fi fost pecetluită. Dar nu a fost să fie așa, fiindcă omul este mai mereu dispus să asculte de propriul interes și mult prea puțin de interesul general. De aceea proasta guvernare este boala cronică a oricărei forme de organizare politică. Ei au pus în balanță șansa de a redeveni independenți și șansa de a-și păstra funcțiile în noua conjunctură. Spiritul de conservare a propriei poziții a prevalat, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei. De câte ori tiranii sau dictatorii s-au agățat până în ultimele clipe de putere, funcții, privilegii? De câte ori interesele înguste ale unui grupuscul au fost mai presus de interesul celor mulți? Fără Darius, tiranii ar fi fost măturați de dorința naturală a omului de a trăi în libertate. Deci, cel puțin în cazul lor, nu a fost o decizie greu de luat. Din pasajul lui Herodot pare să fi existat aproape o unanimitate. Cert e că tiranii care aveau podul în pază l-au servit pe Darius, fiindcă acesta era sursa măririi lor. Iată cum un moment de cumpănă, desfășurat pe teritoriul de astăzi al țării noastre, ar fi putut schimba radical mersul istoriei. Dar nu a fost să fie cum ar fi putut fi.
