Fotografia: Horia Sima, Ion Antonescu și Regele Mihai I (1940). Sursa: Wikipedia.
Obiceiul de a ne pune cenușă în cap pare a fi o constantă românească. Aceasta se manifestă cu deosebită acuitate în ceea ce privește istoria. Astfel, trecutul este adesea prezentat ca un lung șir de umilințe și trădări. Suntem incapabili, se pare, să găsim un minim echilibru în felul în care ne raportăm la propria istorie.
De pildă, actul de la 23 august 1944 suscită încă pasiuni. Pentru o persoană care chiar vrea să afle adevărul, lucrurile nu sunt nici absconse, nici deosebit de controversate. Părăsirea parteneriatului militar cu Germania nazistă a fost un act firesc și justificat de context. Cu toate acestea, persistă în spațiul public — și uneori chiar în discursul istoric — ideea că România ar fi „trădat” Germania.
În realitate, această idee spune mai mult despre felul în care ne raportăm la trecut decât despre faptele istorice în sine.
În anul 1940, România a suferit pierderi teritoriale dramatice. În urma ultimatumurilor sovietice din 26–27 iunie 1940, România a cedat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Al doilea Dictat de la Viena (30 august 1940), impus de Germania nazistă și Italia fascistă, a dus la pierderea nord-vestului Transilvaniei. La 7 septembrie 1940, Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei.
Cu alte cuvinte, Germania lui Hitler nu a fost un aliat salvator, ci unul dintre principalii arbitri ai dezmembrării teritoriale a României. În aceste condiții, „alegerea” României de a intra în sfera de influență germană nu a fost o alegere în sens real, ci o constrângere geopolitică. Berlinul nu oferea protecție din generozitate, ci pentru că depindea de petrolul românesc.
Așa-numitele garanții de securitate oferite României de Germania în 1940 trebuie privite în această cheie. Ele nu au fost expresia unui angajament dezinteresat, ci un instrument de control strategic. Mai mult, evoluțiile din 1944 au demonstrat limitele acestor promisiuni: în momentul în care Armata Roșie a pătruns pe teritoriul României, Germania s-a dovedit incapabilă, în contextul militar al acelui an, să-și respecte propriile garanții.
Se afirmă adesea că România ar fi fost un aliat voluntar al Germaniei, asemenea Italiei sau Ungariei. Este o comparație comodă, dar falsă. Statele respective aveau agende revizioniste proprii și o apropiere ideologică de nazism. România, în schimb, a ajuns în această poziție în urma unui colaps strategic.
După 1940, suveranitatea statului român a fost sever limitată. Prezența trupelor germane, controlul economic și dependența militară arată clar natura relației. În aceste condiții, a vorbi despre o alianță între egali este cel puțin forțat.
Aderarea României la Pactul Tripartit (noiembrie 1940) este adesea invocată ca dovadă a unei alianțe solide cu Germania. În realitate, acest pact nu reprezenta o convenție militară în sens strict și nu stabilea limitele concrete ale colaborării militare dintre statele semnatare. El consfințea mai degrabă apartenența la o sferă de influență și o aliniere politică generală, fără a garanta un cadru echilibrat de cooperare militară.
Rolul lui Ion Antonescu trebuie analizat fără patimă, dar și fără indulgență. Nu a fost nici simplă marionetă, dar nici liderul suveran pe care unii îl imaginează astăzi. Marja sa de acțiune era reală, dar îngustă.
Este esențial de reținut că Adolf Hitler i-a comunicat lui Ion Antonescu declanșarea Operațiunii Barbarossa la 10 iunie 1941, cu 12 zile înainte de începerea acesteia. Antonescu a acceptat participarea României fără a impune condiții clare și fără un tratat formal de alianță.
Mai mult decât atât, continuarea războiului dincolo de Nistru nu a fost rezultatul unei decizii strategice românești autonome, ci s-a făcut la solicitarea și sub presiunea directă a lui Hitler. România nu mai lupta doar pentru recuperarea teritoriilor pierdute, ci pentru obiectivele Reichului. Interesant este însă faptul că aceeași critică nu apare atunci când analizăm participarea armatei române la operațiunile din vest după 25 octombrie 1944. Dacă lupta dincolo de Nistru este frecvent pusă sub semnul întrebării, rareori ne întrebăm de ce România a continuat războiul dincolo de propriile frontiere și după eliberarea teritoriului național. Dubla măsură este evidentă.
În aceste condiții, ideea unei politici independente devine greu de susținut.
Situația devine și mai clară dacă privim declarația de război împotriva Statelor Unite ale Americii, la 11 decembrie 1941. România nu avea niciun conflict direct cu SUA. Decizia a fost luată în logica alinierii la Berlin. Este greu de imaginat un exemplu mai clar al dependenței politice.
Pe măsură ce războiul a început să fie pierdut de Germania, Antonescu a tatonat timid ieșirea din conflict, dar fără a acționa decisiv. În august 1944, când Armata Roșie pătrunsese adânc în România, realitatea nu mai putea fi ignorată.
Alți aliați ai Germaniei procedaseră deja la fel sau încercaseră să o facă. Italia a ieșit din război în 1943. Ungaria a încercat același lucru, fiind ocupată de Germania în martie 1944. Finlanda a încheiat armistițiul în septembrie 1944.
România nu a făcut decât ceea ce au făcut, mai devreme sau mai târziu, toți partenerii Germaniei.
În aceste condiții, a vorbi despre „trădare” este nu doar inexact, ci și profund nedrept. România nu a abandonat un aliat în sens clasic, pentru că nu a existat niciodată o alianță echilibrată. A existat, în schimb, o relație de dependență.
Actul de la 23 august 1944 nu a fost un gest de oportunism gratuit, ci o decizie impusă de realitate. Regele Mihai a acționat într-un moment limită și a evitat, cel mai probabil, transformarea României într-un câmp de luptă devastat.
Paradoxul este că, deși toate statele din orbita Germaniei au căutat o ieșire din război, doar în România pare să persiste obsesia „trădării”.
Poate că problema nu este istoria în sine, ci felul în care alegem să o înțelegem.
