„Acest text constituie al cincilea capitol al lucrării în pregătire UCRONIA ROMÂNĂ. EXERCIȚII CONTRAFACTUALE. DAR DACĂ ISTORIA ROMÂNILOR AR FI DECURS ALTFEL?, semnată de Ghețău Gheorghe Florin.”
Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale. Unele detalii pot fi inexacte din punct de vedere istoric.
În ceea ce privește geto-dacii, România de astăzi cunoaște o fractură. Pe de o parte îi avem pe „dacopați”, care, deși sunt lipsiți de argumente solide, îi premăresc pe geto-daci și, nu de puține ori, lansează exagerări flagrante. De cealaltă parte, există un grup la fel de radical, al „raționaliștilor”, care îi desconsideră pe geto-daci și le bagatelizează rolul în istoria noastră. După cum cred că deja ai intuit, dragă cititorule, ambele tabere greșesc flagrant. Geto-dacii au creat o civilizație interesantă, pe care nu o putem compara cu cea greco-romană. Inferioritatea lor față de lumea mediteraneană nu reprezintă o noutate pentru nimeni. De fapt, multe dintre progresele geto-dacilor au fost realizate sub influența civilizatoare a spațiului mediteranean, transmisă prin intermediul coloniilor grecești din Dobrogea și nu numai. Totuși, dacă raportăm civilizația geto-dacă la celelalte civilizații europene din afara Imperiului Roman, constatăm că, în anumite privințe, geto-dacii erau superiori multor populații germanice contemporane. Să nu uităm că și romanii au fost, inițial, asemănători geto-dacilor, dar, sub influența etruscilor și apoi a grecilor, s-au cizelat. Nu se spune oare că „cei cuceriți i-au cucerit pe cuceritori”? Cât despre greci, trebuie spus că dezvoltarea lor spectaculoasă s-a datorat și proximității față de Mesopotamia și Egipt, două civilizații mult mai vechi decât cea greacă. Evident, grecii au fost mult mai mult decât niște imitatori: au primit scânteia civilizației din Orient, însă vâlvătaia care a urmat le aparține în întregime. În concluzie, nu trebuie să ne fie rușine pentru inferioritatea geto-dacilor față de romani. Oare România de astăzi nu este cu mult inferioară, în atât de multe privințe, față de țări precum SUA, Franța, Germania, Japonia sau China? Geto-dacii erau, în raport cu romanii, ceea ce sunt românii față de o serie de state extrem de dezvoltate. În același timp însă, foarte multe țări din Africa, Asia sau America de Sud sunt mult în urma României. Geto-dacii au fost ceea ce au fost: superiori multor barbari, dar inferiori romanilor, care, cândva, au fost și ei priviți drept barbari de etrusci și greci. Dacă ar fi avut timp, cine știe ce forme originale ar fi dezvoltat civilizația geto-dacă. Adevărul se află undeva la mijloc, însă ambele tabere sunt atât de radicale — atât adoratorii geto-dacilor, cât și contestatarii lor — încât adevărul nu prea mai este vizibil nicăieri. Și să nu vă imaginați că doar în România există un fenomen care exaltă o anumită etapă din istoria acestor meleaguri. Asemenea fenomene există peste tot în lume. În încheierea acestui paragraf demn de N. Iorga, faimos pentru lungimea paragrafelor sale, vreau să evidențiez faptul că știm atât de puține despre geto-daci și din cauza faptului că peste statul lor s-a abătut urgia unui război devastator, iar războaiele au obiceiul de a distruge aproape tot ceea ce le iese în cale. Romanii au contribuit, de multe ori, la dispariția unor civilizații, fie prin exterminare (a se vedea cazul Cartaginei), fie printr-o romanizare profundă.
Dar să revenim la Traian și Decebal, care s-au încleștat la Tapae, unde, după cum era de așteptat, geto-dacii au pierdut. În lipsa altor surse, nu știm dacă, într-adevăr, așa cum ne informează Cassius Dio, Traian și-a sfâșiat propria pelerină pentru a face pansamente răniților. Poate că istoricul roman voia să sublinieze eroismul romanilor, care nu au întâlnit un adversar facil, și să ridice un monument din litere dedicat virtuților morale ale împăratului-soldat. În orice caz, lațul a început să se strângă în jurul gâtului Daciei, însă Decebal mai avea un ultim as în mânecă: „diversiunea moesiană”. Din ceea ce se poate observa pe Columna lui Traian — monumentul aflat la Roma pe care a fost povestită, în piatră, epopeea războiului cu dacii — reiese că, în iarna anilor 101-102, dacii și aliații lor, sarmații și germanicii, au atacat provincia Moesia Inferior. Planul este strălucit și, din nou, se întrevede geniul strategic al lui Decebal. Dacă aliații ar fi obținut o victorie importantă la sud de Dunăre, romanii ar fi fost nevoiți să retragă efective importante din Dacia pentru a-și apăra propriul teritoriu. În acest caz, dacii ar fi avut o șansă reală să-i alunge pe romani peste Dunăre. Este exact ceea ce a încercat Scipio Africanul prin debarcarea în Africa (204 î.H.), în timp ce Hanibal se afla încă în Italia. Lui Scipio i-a reușit manevra, care l-a obligat pe Hanibal să revină în Africa și l-a învins la Zama (202 î.H.), însă nu și lui Decebal. Vedem, așadar, că Decebal a fost, din perspectiva gândirii strategice, egalul marilor comandanți militari ai Antichității, chiar dacă nu a avut mijloacele lor de exprimare militară.
Potrivit imaginilor de pe columnă, Traian a venit cu repeziciune în zona atacată. Inamicii au trecut Dunărea înghețată și au devastat provincia Moesia Inferior. Mulți dintre atacatori au pierit atunci când gheața a cedat sub greutatea lor. Totuși, din moment ce Dunărea era înghețată, mă întreb cât de reală este scena care îl arată pe Traian urcându-se pe o corabie pentru a veni în ajutorul supușilor săi. Cum ar fi putut naviga pe Dunărea înghețată? Poate că fluviul era înghețat doar în zona unde s-a produs atacul și, după cum am văzut, nici acolo gheața nu era deosebit de groasă. Totuși, trebuie să recunoaștem că o situație care reclamă prezența împăratului este una de mare gravitate. Dacă „diversiunea moesiană” ar fi fost doar un teatru secundar de operațiuni, de ce s-ar fi deplasat împăratul cu atâta celeritate în zona atacată?
Împăratul a ajuns în regiunea afectată de atacurile coaliției organizate de geto-daci și a obținut, probabil cu dificultate, victoria de la Adamclisi. Că lupta a fost grea par să sugereze scenele de pe columnă, unde încleștarea militară pare să dureze până la venirea serii. Desigur, și aceasta poate fi o declarație propagandistică, menită să evidențieze eroismul romanilor. Ce glorie există în înfrângerea unui adversar nevolnic? În definitiv, columna a fost construită pentru romanii de rând, care trebuiau să admire faptele împăratului. Monumentul este, mai presus de orice, asemenea inscripției de la Behistun, o metodă de glorificare a persoanei imperiale. Chiar și celebrele Comentariile ale lui Caesar despre războiul cu galii au fost scrise pentru a fi citite poporului roman, ca instrument de autopromovare, fiindcă atunci, la fel ca astăzi, eroii erau iubiți. A fost Bătălia de la Adamclisi grea sau ușoară? Nu știm cu certitudine. Însă, dacă Traian a învins cu dificultate, așa cum pare să sugereze columna, trebuie păstrată pe masă și ipoteza că ar fi putut pierde sau chiar pieri, asemenea lui Decius în lupta contra goților, din anul 251 d.H. Îți dai seama, cititorule, ce lovitură ar fi primit romanii? Moartea împăratului pe câmpul de luptă ar fi creat grave probleme interne, unitățile romane ar fi fost nevoite să se retragă din Dacia, iar Decebal ar fi obținut timp prețios pentru a-și trage sufletul și ar fi câștigat un prestigiu uriaș în rândul dușmanilor Romei. O vastă coaliție antiromană ar fi devenit posibilă. Însă manevra moesiană, genial concepută, a fost sortită eșecului, asemenea celebrei manevre de la Flămânda, din Primul Război Mondial (1916), încercată de generalul Averescu pentru a restabili situația din Dobrogea.
Se cuvine, cred, să mai vorbim puțin despre Bătălia de la Adamclisi, fiindcă, după cum au remarcat istoricii români, scenele de pe columnă sugerează participarea predominantă a trupelor auxiliare romane. Adică unități compuse din non-cetățeni, dar instruite după model roman și comandate de ofițeri romani. Până la reforma lui Caracalla din anul 212 d.H. (Constitutio Antoniniana), când aproape toți locuitorii imperiului, cu excepția sclavilor, au primit cetățenia romană, populația imperiului era împărțită în cetățeni și non-cetățeni. Unitățile auxiliare, precum cohortele auxiliare, erau formate din acești non-cetățeni. Pe lângă cohortele auxiliare, romanii beneficiau și de sprijinul unor contingente neregulate de barbari, uneori încadrate de istoricii moderni în categoria numeri, alcătuite din luptători care erau echipați și luptau conform propriilor tradiții. Probabil că dintr-o asemenea formațiune proveneau războinicii barbari reprezentați pe columnă, posibil germanici, care luptă la Adamclisi cu măciuca și la bustul gol. După unii istorici, prezența predominantă a unităților auxiliare și a acestor contingente neregulate reprezintă un indiciu al importanței reduse a acestui teatru de luptă. Eu sunt însă de altă părere. Însăși prezența împăratului reliefează importanța atacului plănuit de Decebal. Pe de altă parte, este foarte posibil ca Traian să nu fi avut rapid la dispoziție alte trupe decât cele auxiliare și contingentele neregulate. Și este cât se poate de clar că nu putea retrage legiuni din Dacia fără a compromite avansul de acolo. De asemenea, este discutabil cât de repede s-ar fi putut deplasa legiunile aflate deja în campanie. În plus, chiar împăratul alege cea mai rapidă cale de deplasare, navigarea pe Dunăre, ceea ce arată urgența situației. Prin urmare, după părerea mea, faptul că la luptă au participat mai ales unități auxiliare și contingente neregulate nu indică altceva decât lipsa unor forțe disponibile mai apropiate.
După ce și-a jucat și ultima carte, Decebal nu mai avea altă ieșire din coșmarul în care se afla decât pacea. De această dată, termenii păcii au fost dictați de romani. „I se pretinse să înapoieze armele, mașinile de război și pe manipulanții acestora, să predea pe dezertori, să dărâme zidurile fortificațiilor, să evacueze teritoriile cucerite și, pe lângă toate acestea, să considere amici și inamici pe cei ai romanilor, să nu mai primească pe nimeni și să nu mai ia în serviciul său niciun soldat din Imperiul Roman, căci el atrăgea la el un mare număr din cei mai viteji.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII-9)
Este clar motivul pentru care Decebal avea nevoie de pace, însă rămâne un mister motivul pentru care Traian a acceptat-o. Din moment ce inamicul părea îngenuncheat, ar fi trebuit să-i aplice lovitura de grație. Oare războiul a fost chiar atât de crâncen, iar pierderile romanilor atât de mari, încât și ei aveau nevoie de pace? Ori Traian nu urmărea distrugerea completă a Daciei, ci păstrarea unui mic regat clientelar, pe care să-l poată folosi drept pion în viitoarele conflicte cu germanicii și sarmații? Sau poate probleme importante reclamau prezența împăratului la Roma? Iată un mister asupra căruia istoricii români nu s-au aplecat suficient: de ce a acceptat Traian încheierea păcii într-un moment în care toate avantajele păreau să fie de partea sa?
În finalul acestui capitol, țin să subliniez din nou calitățile de lider ale regelui Decebal. Ce nu a încercat împotriva romanilor? A făcut oferte de pace, a lansat provocări care i-au înfuriat pe romani, a recurs la stratagema „păduricii înarmate” pentru a crea impresia unei armate numeroase, a negociat strălucit cu Domițian, a luptat vitejește la Tapae împotriva lui Traian și a pus la cale diversiunea moesiană. Oare ar fi fost mai prejos decât Alexandru cel Mare sau Hanibal dacă ar fi avut la dispoziție armatele acestora?
