„Acest text constituie al șaselea capitol al lucrării în pregătire UCRONIA ROMÂNĂ. EXERCIȚII CONTRAFACTUALE. DAR DACĂ ISTORIA ROMÂNILOR AR FI DECURS ALTFEL?, semnată de Ghețău Gheorghe Florin.”
Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale. Unele detalii pot fi inexacte din punct de vedere istoric.
Din moment ce am vorbit atât de mult despre geto-daci și romani și am pomenit porecla — sau, mai bine zis, supranumele — după care este cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai geto-dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen: „dacofagi”, cu referire la cei care îi disprețuiesc pe „dacopați” și, pe cale de consecință, pe geto-daci. Dacă exaltata tabără pro-geto-daci are un nume, ar trebui să aibă unul și radicala tabără opusă. Cu alte cuvinte, „mâncătorii de geto-daci”. Așa ar fi corect.
Acestea fiind spuse, cred că a venit momentul să fac o mărturisire. Cândva, cu ocazia zilei de 1 aprilie, am scris o mică postare pe Facebook, în ton „dacopat”, doar pentru a vedea reacția celorlalți. Așa, ca să ai ce citi într-o doară, îți ofer și ție, cititorule, șansa unei scurte lecturi triviale:
„Mă miră nespus faptul că nimeni nu a remarcat până acum un mare adevăr: cultura materială și spirituală a aztecilor este extrem de asemănătoare cu cea a geto-dacilor. Celebrul draco, stindardul de luptă al dacilor, compus dintr-un cap de lup și un corp de șarpe, seamănă izbitor cu Quetzalcoatl («șarpele cu pene»), una dintre cele mai importante divinități ale aztecilor. Draco-ul geto-dac ne trimite cu gândul la o unitate indisolubilă între teluric și celest, la fel ca șarpele cu pene. Oare ar fi atât de incredibil să ne gândim că aztecii erau, de fapt, un trib geto-dac care a străbătut Asia, apoi a trecut strâmtoarea Bering spre America și, în cele din urmă, a ajuns în America Centrală, unde a ridicat un uimitor imperiu distrus de conchistadorii spanioli? La fel ca geto-dacii, aztecii erau maeștri în prelucrarea aurului. Cucerirea Daciei a fost influențată și de interesul roman pentru resursele regatului dac, inclusiv aurul, iar aurul i-a distrus și pe «frații» lor de peste Atlantic, aztecii. Pe de altă parte, aztecii trimiteau mesageri către Quetzalcoatl prin sacrificii umane, la fel cum trimiteau și geto-dacii către Zamolxis. Uimitor, nu-i așa?”
Dar, revenind la conflictul dintre Decebal și Traian, trebuie menționat faptul că acesta s-a reluat în anul 105 d.H., iar Cassius Dio pune întreaga vină pe daci. „Când i s-a adus la cunoștință faptul că Decebal nu respectă termenii tratatului, că își face provizii de arme, că primește transfugi, că-și reface fortărețele, că trimite solii la popoarele vecine, că face pustiiri în țările care fuseseră mai înainte împotriva lui, că ocupase niște ținuturi de ale iazygilor, pe care Traian refuzase să le dea înapoi, când aceștia le cerură, atunci senatul îl declară pentru a doua oară pe Decebal inamic al Romei și-l însărcină pe Traian să facă război în persoană și nu prin generalii săi.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII-10)
Avem mai sus o mostră de istoriografie partizană, o viziune pur romană asupra evenimentelor. Oare romanii nu continuau pregătirile de război și nu-și întăreau pozițiile în Dacia? Ce a dedus, de exemplu, Decebal din faptul că romanii au construit podul de piatră de la Drobeta? Nu este evident că romanii transmiteau faptul că nu aveau de gând să plece? Podul avea, în primul rând, un rol militar, facilitând trecerea trupelor romane de pe un mal pe celălalt al Dunării. Poate că Decebal intenționa să respecte pacea, poate că nu, însă nu avem niciun motiv să credem că romanii nu au continuat să se pregătească pentru a da lovitura de grație Daciei. În aceste condiții, ce putea face Decebal? Să asiste impasibil la acumularea de forțe romane, care indica limpede un nou război? Să accepte, în cel mai fatalist mod cu putință, anihilarea statului său? Nu. A ales calea rezistenței până la capăt. Anii 103-104 reprezintă, practic, o perioadă interbelică, lucru înțeles de ambele părți încă din anul 102 d.H. Nimic nu ne lasă să credem că romanii s-au mulțumit cu ceea ce au obținut și, mai mult, nu ne este foarte clar de ce au acceptat pacea, dacă nu pentru că erau epuizați și doreau să se refacă înainte de reluarea ofensivei. Tocmai caracterul inevitabil al unui nou război daco-roman l-a determinat pe Decebal să încalce termenii tratatului. Din această perspectivă, lui Decebal nu îi revine în mod exclusiv vina declanșării celui de-al doilea război, după cum ne lasă să credem istoricul roman.
Iată ce trebuia să înțeleagă un cetățean roman care întâlnea, în timpul lecturilor sale, citatul asupra căruia ne-am aplecat atenția, dragă cititorule: „Dând dovadă de foarte multă mărinimie, fiind un om drept și corect până la ultimele consecințe, Traian a acceptat să încheie pace cu dacii. Dar, trădători din fire, aceștia nu au respectat pacea generoasă care le-a fost acordată și au încălcat în mod fățiș termenii tratatului, pregătindu-se de război. Neavând încotro, senatul i-a cerut lui Traian să declanșeze un nou război împotriva unui inamic perfid, care nu știe să-și țină cuvântul.” Dar, după cum bine știi, cititorule, în orice chestiune există cel puțin trei variante: în cazul de față, varianta romană, varianta dacilor și, desigur, adevărul. Deoarece ne lipsește varianta dacilor și o avem doar pe cea a romanilor, nu putem decât să speculăm cu privire la adevăr.
Mergând mai departe pe firul disecției citatului reprodus, să vorbim și despre teritoriul pe care Cassius Dio pretinde că Decebal l-ar fi ocupat de la iazygi, neam de origine sarmatică aflat în relații bune cu romanii și stabilit între Dunăre și Tisa. Este posibil ca teritoriul invocat de istoricul roman să fi aparținut anterior geto-dacilor, dar să fi fost însușit de iazygi, care profitaseră de dificultățile dacilor. Decebal l-a recuperat prin forța armelor, gest oarecum firesc, însă nu și din perspectiva romanilor, deoarece iazygii le erau aliați. În cazul de față, iazygii au jucat față de Dacia rolul pe care l-au avut numizii față de Cartagina în intervalul 201-150 î.H., perioada interbelică dintre al doilea și al treilea război punic. Massinissa, regele Numidiei, îi provoca frecvent pe cartaginezi, iar atunci când aceștia au răspuns militar incursiunilor numide, Roma le-a declarat război. Cam așa a pățit și Decebal. Iazygii pătrund pe teritorii geto-dace, Decebal recuperează ceea ce a pierdut, iar romanii îl acuză că nu respectă tratatul, fiindcă iazygii le sunt aliați. Mai mult, Cassius Dio pare să sugereze că, în cele din urmă, Traian nu le-a restituit iazygilor teritoriul în litigiu, ci l-a anexat Imperiului Roman. Așadar, cine este perfid? Traian îl acuză pe Decebal că a ocupat un teritoriu care, posibil, nici măcar nu aparținuse inițial iazygilor, iar după înfrângerea dacilor îl păstrează pentru sine.
Din titlul acestui capitol se poate observa că ar trebui să vorbim despre tentativa de asasinare a lui Traian. Și asta vom face în cele ce urmează, căci același Cassius Dio ține să ne spună că: „Decebal fu biruit prin forță, dar a fost foarte aproape să-l omoare prin viclenie și înșelăciune pe Traian. Căci a trimis în Moesia niște dezertori însărcinați să-l ucidă, fiindcă el era întotdeauna accesibil și, cu atât mai mult din cauza nevoilor războiului, primea pe oricine voia să-i vorbească. Însă complotul a eșuat, fiindcă unul dintre ei, trezind bănuieli, a fost arestat și torturat și a dat în vileag toată povestea.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII-11)
Încă o dată recunoaștem stilul unei perspective pur romane prin referirea la „viclenie și înșelăciune”. Dar cum altfel se poate comite un asasinat, dacă nu prin viclenie și înșelăciune? Acestea fac parte din arsenalul oricărui războinic. Oare prea onorabilul Traian ar fi ezitat să-l asasineze pe Decebal dacă ar fi avut ocazia? Cu siguranță că nu. În orice caz, nu putem decât să-l admirăm pe Decebal pentru faptul că a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru a obține măcar un mic avantaj într-o confruntare atât de disproporționată. Dacă acest complot ar fi reușit, pentru Decebal s-ar fi creat o situație extrem de interesantă. Problema succesiunii imperiale nefiind rezolvată clar, ar fi putut izbucni un război civil, întrucât mai mulți generali ar fi putut revendica purpura imperială. Roma, asemenea situației din anul 89 d.H., ar fi solicitat probabil o pace urgentă și, cine știe, poate că, asemenea lui Burebista, Decebal s-ar fi aliat cu una dintre taberele aflate în conflict, devenind un arbitru al scenei politice romane. Din nefericire pentru Decebal, și acest plan a fost zădărnicit.
Nu pot pune capăt acestui capitol fără să amintesc o ultimă încercare disperată prin care Decebal a încercat să întoarcă sorții războiului în favoarea sa. Din câte ne putem da seama, Decebal a trimis o solie la regele parților, Pacorus al II-lea, prin care a încercat să-l determine să-i atace pe romani. Un asemenea gest ar fi deschis un nou front pentru romani, care ar fi fost obligați să lupte pe două fronturi, iar parții erau adversari mult mai redutabili decât dacii. Planul nu i-a reușit, întrucât Pacorus al II-lea (78-110 d.H.) a păstrat pacea. Dacă ar fi trăit suficient, regele parților s-ar fi căit pentru această decizie, fiindcă în anul 114 d.H. Traian a pornit războiul împotriva parților, obținând succese militare importante împotriva acestora. Istoria a mai cunoscut asemenea situații. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler s-a străduit să atragă Japonia într-un război împotriva Uniunii Sovietice, pentru a deschide un al doilea front antisovietic în Extremul Orient. Japonia a refuzat constant avansurile liderului nazist, însă după prăbușirea celui de-al Treilea Reich, în mai 1945, sovieticii au atacat Japonia pentru a-și sprijini aliații americani. Iată cum Japonia avea să intre, în cele din urmă, în conflict direct cu sovieticii și să piardă insulele Kurile.
Știrea despre planurile lui Decebal ne parvine dintr-o scrisoare trimisă împăratului de către unul dintre cei mai importanți colaboratori ai săi, Pliniu cel Tânăr. Din cuprinsul acesteia aflăm, printre altele, că: „…ostașul Apuleius din postul de la Nicomedia mi-a scris că un anume Callidromus, fiind reținut cu forța de brutarii Maximus și Dionysus, cărora le închiriase munca sa, s-a refugiat la statuia ta și, după ce a fost dus în fața autorităților, a arătat că a fost cândva sclavul lui Laberius Maximus, că a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus și că a fost trimis în dar de către Decebal lui Pacorus, regele parților.”
Consider potrivit să închei acest capitol printr-un nou arc peste timp. Și Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, a încercat o manevră similară, luând contact cu hanul azer Uzun Hassan pentru a crea o alianță antiotomană.
