„Acest text constituie al șaptelea capitol al lucrării în pregătire UCRONIA ROMÂNĂ. EXERCIȚII CONTRAFACTUALE. DAR DACĂ ISTORIA ROMÂNILOR AR FI DECURS ALTFEL?, semnată de Ghețău Gheorghe Florin.”
Imagine generată cu ajutorul inteligenței artificiale. Unele detalii pot fi inexacte din punct de vedere istoric.
Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii geto-daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat, probabil, în anii 105-106 d.H. Despre acest conflict știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, geto-dacii erau mult mai lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că „mai mulți daci trecură la Traian și, pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui geto-dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era doar o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, asemenea Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la capăt.
Descrierea lăsată de Cassius Dio despre cel de-al doilea război este extrem de succintă. „Traian trecu Istrul pe acest pod și a purtat războiul mai mult cu prudență decât cu îndrăzneală, biruindu-i pe daci după lungi și grele strădanii.” Din scenele de pe Columnă pare că acest război a constat mai ales într-o serie de asedii; nu au avut loc bătălii epice precum cele din anii 101-102 d.H. Totuși, mă îndoiesc sincer că înfrângerea geto-dacilor a ridicat probleme atât de mari precum ne lasă să credem Cassius Dio. Pus însă în gardă de panoplia de soluții și stratageme folosite de Decebal împotriva romanilor, Traian a dat dovadă de multă prudență și nu a vrut să riște nimic, recunoscând valoarea adversarului său. Este foarte posibil ca acest fapt să fi prelungit un război care a început având deja un câștigător: formidabila mașină de război romană, perfecționată în secole de conflicte frecvente. În viziunea mea, Cassius Dio subliniază greutatea și durata luptelor mai ales pentru a hiperboliza acțiunile împăratului, a cărui vitejie este evidențiată în mod repetat. În mod normal, având în vedere superioritatea numerică și tehnică a romanilor, care aliniau pe câmpul de luptă o armată de veterani profesioniști, în fața unei armate inferioare numeric și tehnic, formate în mare parte din războinici recrutați din populația regatului, victoria romană a fost mai costisitoare și mai dificilă decât lasă propaganda imperială să se înțeleagă. A fost nevoie de două războaie pentru a înfrânge definitiv rezistența dacilor. Din fericire pentru Traian, imaginea sa a fost lustruită de mașinăria bine unsă a propagandei romane.
Din tot ceea ce cunoaștem, vedem clar, ca lumina zilei, faptul că Traian a pus în slujba preamăririi sale toate mijloacele aflate la îndemână: oameni de cultură precum Pliniu cel Tânăr, monumente publice, emisiuni numismatice, jocuri cu gladiatori etc. Asemenea lui Caesar, autorul lucrării De bello Gallico, împăratul a purces și el la redactarea unei opere intitulate De bello dacico, care, din nefericire, nu ni s-a păstrat. Nu am însă niciun motiv să cred că, dacă i-am ști conținutul, am avea o imagine fundamental diferită asupra evenimentelor. Columna lui Traian este, probabil, o reflectare fidelă a conținutului lucrării împăratului, care nu pare să se fi bucurat de o apreciere deosebită, din moment ce s-a pierdut în negura timpului. Pentru ca împăratul să fie glorificat, adversarul său trebuia să fie de mare calibru. În multe privințe, așa a și fost, însă romanii au avut toate avantajele de partea lor și totuși s-au poticnit în fața unei populații considerate de ei semibarbare. Pentru toate acestea, suspectez că Marcus Ulpius Traianus nu a fost chiar marele geniu militar pe care ni-l prezintă istoriografia romană și este foarte posibil ca Decebal să-i fi fost superior, măcar în această privință.
Printre cauzele războiului am enumerat, într-un capitol anterior, și problemele financiare ale imperiului, moștenite de la Domițian. Traian putea invoca, la unison cu mai toate guvernele contemporane, „greaua moștenire”. Cassius Dio, și nu numai, ține să sublinieze bogăția recompensei bănești obținute de romani în urma victoriei. Nu avem niciun motiv să ne îndoim complet de relatările privitoare la acest subiect, chiar dacă nu cunoaștem valoarea exactă a tezaurului lui Decebal. Dar să-i dăm cuvântul neobositului Cassius Dio: „Se găsiră și tezaurele lui Decebal, cu toate că fuseseră ascunse sub râul Sargetia, care uda reședința regală. Într-adevăr, el abătuse râul de la matca sa prin niște captivi și făcuse o groapă în albie; apoi, depunând într-însa o cantitate mare de aur și argint și alte lucruri prețioase, precum și tot ceea ce ar fi putut suferi umezeala, așeză deasupra lor pietre și grămezi de pământ, după care a readus râul pe cursul inițial; iar în niște peșteri a depus, tot prin acei prizonieri, veșminte și alte obiecte de acest fel. Apoi, după ce făcuse aceasta, îi ucise, ca să nu spună nimic. Dar Bicilis, unul dintre apropiații săi, care cunoștea totul, fu prins și divulgă secretul.” (Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII-14)
Bogăția prăzii capturate de romani este subliniată și de Ioannes Lydus, autor din secolul al VI-lea d.H., în lucrarea De Magistratibus rei publicae Romanae (Despre magistraturile statului roman). În strădania sa de a-l glorifica pe împăratul Justinian (527-565 d.H.), acesta precizează următoarele: „…Traian, învingându-l pe Decebal, regele geților, a adus romanilor cinci milioane de libre de aur și de două ori pe atâtea de argint, afară de cupe și de obiecte care depășesc limita oricărui preț, de turme, de arme și de peste cinci sute de mii de bărbați foarte războinici, cu arme cu tot, după cum a afirmat Criton, care luase parte la război…”. Orice persoană rațională întâmpină acest extras din opera lui Ioannes Lydus cu circumspecție. Este greu de crezut că, după un război devastator, romanii au capturat, dintr-un regat care totuși nu era Parția, o jumătate de milion de prizonieri, pe care apoi i-ar fi vândut ca sclavi. Cifra depășește cu mult efectivele militare pe care le-au implicat romanii pe frontul dacic. Se estimează că romanii au aliniat împotriva dacilor, în cele două războaie, între 150.000 și 200.000 de soldați. Așadar, este dificil de imaginat că aproximativ 200.000 de soldați romani ar fi putut păzi 500.000 de prizonieri războinici și înarmați. La fel de greu de crezut este și faptul că aceștia s-ar fi lăsat capturați fără rezistență pentru a fi vânduți la târg precum vitele. Din acest motiv, și partea referitoare la bogățiile capturate de romani trebuie privită cu prudență. Nu putem respinge o afirmație și îmbrățișa fără rezerve alta provenită din aceeași sursă. Din moment ce este clar că Ioannes Lydus exagerează cel puțin într-o privință, putem suspecta că exagerează și în celelalte. Sursa primară a informației este cartea lui Statilius Crito, Geticele, care nu ni s-a păstrat. Așadar, nu putem ști cui îi aparține enorma cifră: lui Crito sau lui Lydus. În orice caz, este foarte probabil să avem de-a face cu o exagerare evidentă.
Având în vedere faptul că, după încheierea războiului, poate în vara anului 106 d.H., Traian a oferit la Roma 123 de zile de jocuri cu gladiatori și a finanțat proiecte edilitare somptuoase, precum și costisitorul război împotriva parților, putem crede că tezaurul capturat a fost consistent. Este posibil ca acesta să fi reprezentat unul dintre motivele centrale ale supunerii dacilor, alături de existența bogatelor zăcăminte de aur din Dacia. Rămâne însă un subiect de dezbatere între istorici sursa exactă a acestui tezaur. Cum au obținut regii geto-daci o cantitate atât de mare de aur și argint? Cel mai probabil, fabulosul tezaur s-a constituit prin contribuția succesivă a regilor de la Burebista la Decebal. Jaful, taxarea supușilor, exploatarea aurului din Dacia, dar și subsidiile romane și-au adus contribuția la sporirea sa. La fel de neclar rămâne motivul pentru care Decebal a ales să ascundă tezaurul în loc să-l pună la adăpost la aliații săi, de pildă la roxolani. Evident, nu putea avea deplină încredere în buna credință a acestora, însă măcar comoara nu ar fi fost capturată de inamic, ceea ce ar fi reprezentat o lovitură grea pentru finanțele lui Traian. La fel de obscur este și motivul pentru care Decebal a ales calea rezistenței până la capăt, un gest disperat și eroic, dar aparent inutil. Alături de cei care i-au rămas credincioși și cu tot cu tezaur, se putea refugia la roxolani sau la geto-dacii rămași în afara imperiului. Putea chiar să-și încropească o mică stăpânire printre geto-dacii liberi sau mai departe. Este improbabil ca Traian să se fi aventurat spre nordul Europei sau spre stepele nord-pontice în urmărirea lui Decebal. Din scenele de pe Columnă se poate observa că Decebal a avut în vedere retragerea la aliați pentru a continua rezistența, ceea ce are darul să mă mire, fiindcă logic ar fi fost să aleagă exilul împreună cu fidelii săi și cu bogățiile încă de la începutul celui de-al doilea război, în vara anului 105 d.H. Cine știe, poate că se baza pe statornicia aliaților săi sarmați, dar și pe posibilitatea deschiderii unui nou front în Orient de către Pacorus al II-lea. Dacă Decebal nu ar fi avut încredere în Bicilis, romanii ar fi fost privați de o mare bogăție. Odată cu dispariția regelui, nimeni nu ar mai fi știut ascunzătoarea comorii, care ar fi fost pierdută, poate pentru totdeauna. În lipsa altor surse, nu putem ști de ce Decebal a ales să aibă încredere în Bicilis.
După cum ai dedus deja, cititorule, scenariul contrafactual pe care ți-l propun este următorul: Decebal, conștient că înfrângerea sa este doar o chestiune de timp, își strânge fidelii în jurul său și pleacă spre est sau spre nord, cu tot cu tezaur, croindu-și drum cu aurul sau cu sabia, eventual cu sprijinul aliaților săi. Traian nu se aventurează în urmărirea sa și obține o victorie à la Pyrrhus: pierderi masive, cheltuieli uriașe și o pradă relativ modestă. Problemele financiare ale imperiului se agravează, iar Traian nu mai dispune de resurse suficiente pentru a cumpăra bunăvoința vulgului sau pentru a purta un nou război împotriva parților. Triburile barbare din Europa simt slăbiciunea imperiului și, ațâțate de Decebal, pregătesc un atac de amploare, asemenea celui din vremea lui Marcus Aurelius (161-180 d.H.). Parții profită și ei de ocazie pentru a agrava problemele unui imperiu aflat sub o presiune financiară severă. Astfel, Decebal își poate recupera regatul, fiindcă romanii aleg să se apere din nou pe Dunăre, frontieră naturală mult mai sigură și mai ușor de apărat. Așa cum avea să constate și împăratul Aurelian, despre care vom avea ocazia să vorbim într-unul dintre capitolele următoare.
În încheierea acestui capitol, îți voi reține atenția, dragă cititorule, cu două aspecte: durata celui de-al doilea război daco-roman și sfârșitul lui Decebal. Despre durata celui de-al doilea război nu știm foarte multe. Cunoscând faptul că Dacia era mult slăbită și mult mai lipsită de aliați — doar spre final par să apară pe Columnă câțiva războinici străini — durata războiului nu ar fi trebuit să fie foarte mare. Foarte ciudată este însă perioada de 123 de zile de jocuri cu gladiatori oferită de Traian la întoarcerea la Roma. Titus (79-81 d.H.), de exemplu, la inaugurarea Colosseumului, a oferit, conform lui Cassius Dio, jocuri timp de 100 de zile. Romanii erau pasionați de cifre fixe și rotunde, de aceea mă intrigă cifra 123. Ce semnificație poate avea ea, dacă are vreuna? În istoriografia românească s-a emis ipoteza că, de fapt, al doilea război daco-roman a durat exact 123 de zile, ceea ce ar însemna că s-a desfășurat integral în anul 105 d.H., și nu în anii 105-106, cum se crede de obicei. Situația în care se găseau beligeranții în anul 105 justifică această ipoteză, la fel ca scenele de pe Columnă, care ne arată mai ales asedii. Cu alte cuvinte, lichidarea unor fortificații, ceea ce nu ar fi trebuit să pună mari probleme romanilor. După toate probabilitățile, războiul s-a încheiat oficial în anul 105, în cele 123 de zile, iar în anul 106 trupele romane, poate chiar în lipsa împăratului, au lichidat focare locale de rezistență, au organizat provincia și au securizat teritoriul. Evident, opinia cvasiunanimă a specialiștilor români este că al doilea război s-a desfășurat în anii 105-106, iar o simplă ipoteză formulată într-o doară nu poate și nici nu intenționează să răstoarne decenii de consens istoriografic.
Decebal a avut parte de un sfârșit în egală măsură eroic și tragic. Din punctul meu de vedere, destinul său seamănă în multe privințe cu cel al altui mare inamic al Imperiului Roman, Tacfarinas. Cel mai notabil eveniment militar din timpul împăratului Tiberius pare să fi fost revolta antiromană din Africa, al cărei lider a fost Tacfarinas. Aceasta s-a desfășurat între anii 17 și 24 d.H. Tacitus este singurul care ne vorbește pe larg despre aceste evenimente, care pot fi interpretate drept un veritabil război de eliberare, iar Tacfarinas apare, într-o anumită măsură, drept un luptător pentru libertate, deși istoricul roman îl vede mai degrabă ca pe un tâlhar gata să profite de problemele imperiului. Trebuie să înțelegem un lucru despre Imperiul Roman, la fel ca despre orice alt imperiu care a existat sau va exista vreodată: expansiunea imperială s-a sprijinit adesea pe război, dominație și exploatare. Acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că romanii au construit o civilizație uluitoare, care ne stârnește admirația, însă nu trebuie uitat nici prețul plătit pentru existența imperiului. Istoria este jocul oamenilor echilibrați, așa cum propaganda este drogul celor impetuoși. Dar să evadăm din vârtejul digresiunilor pentru a-l asculta pe Tacitus: „Inamicul era comandat de Tacfarinas. De naționalitate numidian, acesta a servit în cadrul trupelor auxiliare romane din Africa, dar a dezertat și a început să adune în jurul său tot felul de indivizi fără căpătâi, obișnuiți cu jaful, cu scopul de a prăda și distruge. Apoi a făcut din aceștia o armată în toată regula. În final, a ajuns conducătorul, nu al unei hoarde haotice, ci al tribului Musulami.” (Tacitus, Annales, p. 426) În cele din urmă, în anul 24 d.H., Tacfarinas și oamenii săi au fost surprinși de trupele romane, grație unui informator, și uciși. Tacfarinas s-a aruncat în sulițele romanilor pentru a evita capturarea, o moarte care ne amintește întrucâtva de sfârșitul lui Decebal.
Decebal, în schimb, a ales să-și pună singur capăt zilelor cu propria sabie pentru a nu fi capturat de romani. A încercat să scape, însă, urmărit de o unitate de cavalerie comandată de Tiberius Claudius Maximus, s-a sinucis, iar capul i-a fost tăiat și dus la Roma. Așa ne spun Cassius Dio, Columna lui Traian, dar și piatra funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, descoperită la Grammeni, în Grecia. Este totuși curios faptul că romanii au ales să-i taie doar capul. De ce nu au luat întregul trup? Nu ar fi fost o mare dificultate să-l îmbălsămeze și să-l prezinte în triumful împăratului drept marele său adversar. Este posibil ca Decebal să fi murit în luptă, iar romanii să nu-l fi identificat imediat printre cei căzuți, construind ulterior această poveste a sinuciderii, care este, trebuie să recunoaștem, mai dramatică și mai potrivită gustului roman pentru scene eroice. Un adversar fără speranță, care alege să se sinucidă fiindcă nu mai are scăpare, reprezintă o imagine pe măsura faptelor lui Traian și se potrivește perfect discursului triumfalist construit în jurul cuceririi Daciei de către împăratul căruia i s-a acordat titlul de Dacicus. Tot pe Columnă apare și o scenă în care capul și mâna dreaptă sunt arătate armatei, dacă acestea i-au aparținut într-adevăr lui Decebal. În lipsa altor surse, suntem nevoiți să acceptăm varianta oficială, care rămâne și cea mai probabilă. Persistă însă întrebarea: de ce nu a fost prezentat întregul trup al lui Decebal? Oare pentru că romanii nu au aflat imediat ce s-a întâmplat cu regele dacilor, care poate a murit în timpul asediului Sarmizegetusei Regia sau în alt loc? Este greu de crezut că romanii ar fi prezentat armatei capul unui necunoscut drept cel al lui Decebal, însă asemenea întrebări evidențiază cât de puține știm, de fapt, despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Totuși, un lucru este cert: prin faptele sale, Decebal trebuie înscris alături de Pyrrhus, Hanibal, Iugurta, Vercingetorix, Arminius, Tacfarinas, Boudica, Cniva sau Attila în galeria marilor inamici ai romanilor.
