Războaiele daco-romane

Decebal continuă rezistența

de

Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii geto-daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat, probabil, în anii 105-106 d.H. Despre acest conflict știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, geto-dacii erau mult mai lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că „mai mulți daci trecură la Traian și, pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui geto-dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era doar o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, asemenea Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la capăt.

Asasinarea lui Traian

de

Din moment ce am vorbit atât de mult despre geto-daci și romani și am pomenit porecla — sau, mai bine zis, supranumele — după care este cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai geto-dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen: „dacofagi”, cu referire la cei care îi disprețuiesc pe „dacopați” și, pe cale de consecință, pe geto-daci. Dacă exaltata tabără pro-geto-daci are un nume, ar trebui să aibă unul și radicala tabără opusă. Cu alte cuvinte, „mâncătorii de geto-daci”. Așa ar fi corect.

Capul ce se pleacă….

de

În a doua jumătate a secolului I d.H., regatul geto-dac era mult mai puțin întins decât „imperiul” lui Burebista, dar mai bine închegat și mai apt pentru o confruntare cu romanii, care nu era nici inevitabilă, nici necesară. Romanii aveau talentul de a menține regate clientelare, state mai mult sau mai puțin controlate de către romani, dar care se bucurau de o oarecare libertate, precum și de protecția romanilor. Și aș vrea să menționez, în acest sens, Regatul Bosporan, situat în zona Strâmtorii Kerci, numită în antichitate Bosforul Cimmerian. Acest regat a fost legat de statul roman din sec. I î.H. până în sec. al IV-lea d.H. A rezistat așa de mult deoarece romanii au fost un factor ponderator și stabilizator în regiune.

De ce a cucerit Traian Dacia?

de

Motivele care au stat la baza cuceririi Daciei de către romani sunt, în ciuda numeroaselor materiale scrise pe această temă, insuficient elucidate. Nu este relevant ceea ce este logic şi plauzibil pentru noi, ci ceea ce l-a determinat pe Marcus Ulpius Traianus să ocupe regatul dac. De multe ori, ceea ce este raţional nu este neapărat în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat. În definitiv, după cum bine sublinia Lucian din Samosata, în „Cum se scrie istoria?”, rolul acestei ştiinţe este să arate adevărul, nu să ne confirme aşteptările. Dar, pe de altă parte, Seneca, în „Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius”, spunea, printre altele: „Cine a cerut martori sub jurământ de la un istoric?”¹. Deci, sarcina de a afla adevărul este pe cât de dificilă, pe atât de incitantă şi depinde, în mare măsură, de sagacitatea şi sinceritatea istoricului.

Decebal, regele dac care a sfidat puterea Imperiului Roman

de

Decebal (87-106 d.H.) a fost ultimul mare rege al Daciei și unul dintre cei mai importanți adversari ai Imperiului Roman de la sfârșitul secolului I d.H. și începutul celui următor. Numele său este strâns legat de rezistența dacilor în fața expansiunii romane și de războaiele purtate împotriva împăratului Traian (98-117 d.H.). Deși a fost în cele din urmă învins, Decebal a rămas în memoria istorică drept un conducător abil, curajos și inteligent, care a transformat regatul dac într-o putere regională respectată și temută de Roma.

error: Content is protected !!