Războiul merdenelei, ca să folosesc un clișeu, fiindcă clișeul, nu-i așa, este o scurtătură și mă ajută să ajung mai repede în lumea ideilor luate de-a gata, este simptomul unei societăți profund debusolate. Poți judeca o societate cu destul de multă acuratețe raportându-te la luptele pe care alege să le poarte. Societatea românească, mă rog, segmentul autointitulat progresist, a ales să lupte, cu președinte cu tot, în tabăra merdenelei. Ai zice că România este o țară binecuvântată, iar singura problemă încă nerezolvată este cea a merdenelei. Dar nu e deloc așa, România are un număr, hai să nu zicem incomensurabil, hai să nu zicem insurmontabil, dar mare, de probleme mari. Una dintre ele este educația.
Educația de tip instituțional este executată sumar, știm cu toții că profesorii sunt, în cel mai bun caz, mediocri și că produc, în cel mai fericit caz, analfabeți funcțional. Mai mult, sunt evidențiate frecvent cazuri de candidați la statutul de profesori care au luat note mari la concursul de titularizare, dar nu au posturi, ceea ce ne arată că cei capabili sunt, evident, în afara sistemului, care este populat doar de incapabili. Înțeleg dorința celor care nu sunt în sistem de a intra în sistem, dar de aici până la a considera că sunt mai valoroși, mai demni de a presta această profesie decât cei deja aflați acolo este un drum pe care decența ar trebui să te împiedice să-l parcurgi. Oare ar trebui să-i dăm afară pe toți cei care ocupă un post pe care și l-ar dori cei care participă la concursul de titularizare și, bravo lor, au luat note mari? Pentru că asta indică multe campanii de solidarizare cu candidații cu note mari. Dacă tot vorbim de egalitate, poți compara doi candidați care au dat concursul de titularizare în exact aceleași condiții, în același timp. Eu m-am titularizat în 2007. Pot fi comparat cu cel care dă concursul astăzi? Ca să fie egalitate deplină, trebuia să fim cu toții în aceeași sală, în același moment, în fața acelorași subiecte. Ceea ce nu este cazul. În fine, nu despre absurdul presiunilor de a inventa și face rost de posturi pentru cei merituoși, care sunt mereu în afara sistemului, am vrut să scriu, ci despre bursele sociale învinse la scor de nereprezentare de către banala merdenea.
Cea mai mare și importantă resursă a unei națiuni sunt oamenii. Românul recită ca pe-o mantră versurile „Munții noștri aur poartă, / Noi cerșim din poartă-n poartă”. O altă inversare a valorilor, de care nici măcar nu suntem conștienți. Cerșim din poartă-n poartă fiindcă bogățiile solului și ale subsolului sunt puse în valoare de oameni, nu orice fel de oameni, oameni educați și patrioți, pe care nu-i poate forma decât un sistem educațional amplasat pe temelii sănătoase. Țările cele mai bogate în resurse naturale nu sunt neapărat și cele mai prospere sau democratice, dimpotrivă, se vorbește în politologie despre „blestemul resurselor”, în sensul că multe dintre țările bogate în resurse naturale sunt fie sărace, fie conduse de regimuri autoritare, fie ambele. În schimb, țări precum Japonia, Coreea de Sud ori Taiwan, care este țară, chiar dacă nu și independentă, sunt prospere și democratice. Aceste țări sunt lipsite aproape complet de resurse naturale. România este mult mai bogată din perspectiva bogățiilor solului și ale subsolului decât aceste țări, sau a fost, dar aceste țări sunt la ani lumină de noi, în toate celelalte privințe. Să luăm cazul orașului-stat Singapore, doar o insulă fără nimic valoros pe puținul sol și în puținul subsol. În pofida acestei realități, Singapore este un tigru economic. În schimb, poporul român a fost învățat să valorizeze bogățiile solului și ale subsolului și să ignore oamenii, cea mai importantă resursă naturală a unei țări. Însă oamenii pot fi puși în valoare doar prin educație, putem „exploata” această resursă doar prin educație.
Mulți dintre elevii români se zbat în sărăcie. Evident, o țară preocupată de viitorul său ar trebui să investească masiv în atragerea acestor copii spre lumina educației. Prin educație, aceștia vor putea să-și depășească condiția, să obțină un loc la masa prosperității colective, vor contribui prin muncă, taxe și impozite la dezvoltarea țării. Dar ca să ajungă acolo, acești copii, adulții de mâine, trebuie ajutați azi. În această logică, bursele sociale nu sunt o risipă, sunt o investiție în viitorul țării. Dacă îi lăsăm pe acești copii pradă sărăciei și ignoranței, va trebui să avem grijă și de adulții ce vor deveni, iar ei vor perpetua către copiii lor lumea în care trăiesc. Fiecare copil salvat prin educație e o victorie a întregii țări, fiecare copil pierdut este un eșec al întregii țări. Astfel, reușim împreună sau eșuăm pe cont propriu?
Societatea românească așa-zis progresistă nu a schițat aproape niciun gest de solidarizare cu copiii care beneficiază de burse sociale, atunci când a apărut planul ca aceste burse să nu mai fie plătite pe perioada vacanței. De altfel, progresiștii se luptă de ceva vreme cu plaga ajutoarelor sociale, uitând că aceasta este singura cale prin care unii copii pot fi salvați, întru beneficiul nostru, al tuturor. Educația și, implicit, ajutoarele pentru elevii vulnerabili sunt o investiție, dar dacă o clasă politică ineptă îi face pe cei mai norocoși membri ai națiunii române să considere că sunt exploatați de cei mai sărmani membri ai ei, pot condamna clasa politică, dar și mai mult clasa celor care nu se zbat în sărăcia cruntă pe care o cunosc respectivii copii și care nu înțeleg cât este de important să-i sprijinim pe cei vulnerabili. Sigur, sunt de părere că se poate îmbunătăți modalitatea prin care aceștia sunt ajutați, că ajutorul trebuie să fie condiționat, pentru ca autoritățile și noi toți să conștientizăm că beneficiarii finali ai acestor ajutoare sunt copiii, dar de aici până la a fi de acord cu mârșăvia eliminării burselor sociale pe perioada vacanțelor școlare este sau ar trebui să fie cale lungă. Mai mult, merdeneaua este cea care a suscitat interesul unei mari părți dintre români, în timp ce sutele de mii de copii care se zbat în sărăcie sunt, în cel mai bun caz, ignorați. Cum e posibil așa ceva, când și cum am uitat să fim oameni, să ne pese și de alții decât de propriile persoane? Putem sta la coadă cu orele la merdenele, dar nu putem protesta împotriva autorităților care pot emite asemenea enormități, în linie cu alte aberații precum neplata primei zile de concediu medical sau construirea a patru stadioane, în timp ce se urlă pe toate drumurile că nu avem bani.
În concluzie, societatea românească a picat cu brio testul solidarității, inteligenței și, în esență, pe cel al umanității. Atâta timp cât ne complacem în autosuficiență și considerăm că ajutoarele sociale sunt un jaf al avuției publice, nu o investiție pentru viitorul țării, să nu avem pretenția că ne vom dezvolta vreodată și că vom fi altceva decât cei mai săraci și mai ignoranți cetățeni europeni, care, ce să vezi, cochetează în mare măsură cu mișcările politice extremiste. Istoria ne arată că extremismul înflorește eminamente în rândul celor mai săraci și ignoranți membri ai societății; în loc să-i condamnăm, ar trebui să-i înțelegem și să facem ceva pentru a-i scoate din acest labirint care-i conduce în mod inexorabil spre măsuri extreme, nerealiste, periculoase pentru noi toți. Ne vom fi regăsit umanitatea doar când vom pune copiii vulnerabili mai presus de micile vanități internaute, mai presus de stadioane și mai presus de micile calcule contabilicești. Educația nu este risipă, este investiție în viitorul țării, orice leu cheltuit pentru educarea copiilor este un leu care va produce plusvaloare, nu azi, nu mâine, ci în deceniile care vor urma. Cu toate acestea, educația și sănătatea sunt primele domenii sacrificate pe altarul echilibrului bugetar. În loc să vorbim de aurul munților noștri, ar trebui să vorbim de copiii noștri, care sunt cea mai de preț avuție a unei nații, sau așa ar trebui să fie într-o societate normală, nu una obsedată de merdenele și alte asemenea nimicuri.
Autor: Ghețău Gheorghe-Florin
