Fotografia: Inscripția de la baza Columnei lui Traian. Sursa: Wikipedia.
Motivele care au stat la baza cuceririi Daciei de către romani sunt, în ciuda numeroaselor materiale scrise pe această temă, insuficient elucidate. Nu este relevant ceea ce este logic şi plauzibil pentru noi, ci ceea ce l-a determinat pe Marcus Ulpius Traianus să ocupe regatul dac. De multe ori, ceea ce este raţional nu este neapărat în conformitate cu ceea ce s-a întâmplat. În definitiv, după cum bine sublinia Lucian din Samosata, în „Cum se scrie istoria?”, rolul acestei ştiinţe este să arate adevărul, nu să ne confirme aşteptările. Dar, pe de altă parte, Seneca, în „Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius”, spunea, printre altele: „Cine a cerut martori sub jurământ de la un istoric?”¹. Deci, sarcina de a afla adevărul este pe cât de dificilă, pe atât de incitantă şi depinde, în mare măsură, de sagacitatea şi sinceritatea istoricului.
În linii mari, se vehiculează trei ipoteze pentru a justifica decizia lui Traian de a supune Dacia: necesitatea de a redresa finanţele Romei, dorinţa de a elimina o primejdie crescândă şi extinderea imperiului. Desigur, mai există şi alte opţiuni, dar acestea se subsumează acestor mari categorii. În realitate, aceste motive nu trebuie privite izolat, ci ca parte a unui ansamblu de factori politici, militari şi economici care au acţionat simultan.
În secolul I d.H., economia Imperiului Roman era stabilă, ceea ce putea să confere predictibilitate financiară. Însă lucrurile nu sunt mereu aşa: prosperitatea nu duce, în mod inexorabil, la disciplină fiscală. Putem face un arc peste timp pentru a înţelege mai bine acest aspect. SUA, de pildă, sunt prospere, indubitabil, dar, în ultimele decenii, în pofida acestei bogăţii, ţara a acumulat o datorie enormă. Oricât de bogat ar fi un stat, în definitiv, mai important este felul în care se dispune de această bogăţie. Foarte mulţi împăraţi romani au fost destul de deschişi la pungă, risipind sume enorme. Oricât de mult ai câştiga, dacă risipești mai mult decât obţii, te paşte falimentul. Caligula, Nero sau Domiţian sunt trei bune exemple de împăraţi risipitori. Augustus sau Vespasian, pe de altă parte, au fost cumpătaţi, lăsând imperiul cu vistieria plină.
Din perspectiva chestiunii dacice, pe noi ne interesează Domiţian (81–96 d.H.), cel de-al doilea fiu al împăratului Vespasian. „Distra, în mod frecvent, poporul cu cele mai magnifice şi costisitoare spectacole, nu numai în amfiteatru, dar şi în circ.”² Aserţiunea lui Suetonius este confirmată şi de Lactanţius, două veacuri mai târziu. „Căci, deşi construise multe edificii admirabile, restaurase Capitoliul şi ridicase alte monumente vestite, Senatul s-a arătat atât de necruţător faţă de numele său…”³ Deci, Domiţian era mână spartă, plăcându-i jocurile grandioase, dar şi ridicarea marilor edificii publice. Cassius Dio întregeşte acest tablou, informându-ne că: „Spre a da mai multă pompă serbărilor triumfului său, el trimise mai multe obiecte pe care nu le luase de la duşmani (tocmai contrariul: el cheltuise, pentru moment, mari sume spre a obţine tratatul, dând lui Decebal meşteri pricepuţi pentru tot felul de lucruri folositoare şi pentru timp de pace, şi pentru timp de război şi făgăduindu-i să-i mai dea mereu), ci le scoase din mobilierul imperial, căci el se folosea de ele întotdeauna ca de o pradă de război, deoarece el redusese chiar imperiul la servitute.”⁴ Evident, istoricul din Antichitate face referire la tratatul dintre daci şi romani din anul 89 d.Hr., încheiat în timpul lui Domiţian. Condiţiile obţinute de Decebal sunt foarte bune, dar se observă, totodată, faptul că resursele financiare ale imperiului erau serios afectate de politica împăratului. Astfel, devine clar faptul că Nerva şi, mai apoi, Traian au trebuit să facă faţă unei situaţii financiare tensionate. Nimic nu subminează autoritatea unui principe mai mult decât penuria de bani. În Roma antică, după cum bine se ştie, popularitatea se obţinea, în principal, prin „pâine şi circ”, care costau foarte mult. În plus, loialitatea soldaţilor era extrem de volatilă şi trebuia echilibrată prin frecvente daruri în bani. Deci, dacă dorea să aibă o domnie lungă şi liniştită, Traian trebuia să facă rost repede de sume consistente. Mărirea taxelor sau confiscarea anumitor averi fabuloase era o soluţie, dar una extrem de nepopulară şi periculoasă. Mai rămânea opţiunea unui război victorios care să aducă Romei o pradă fabuloasă. Dacia reprezenta, din acest punct de vedere, o ţintă extrem de atractivă.
Cassius Dio ne oferă şi un alt indiciu important din punct de vedere pecuniar: „După ce stătu câtva timp la Roma, Traian întreprinse o expediţie contra dacilor, gândindu-se la ţinuta lor şi fiind revoltat de tributul pe care ei îl primeau în fiecare an şi fiindcă vedea cum cresc puterile lor şi îngâmfarea lor.”⁵ După cum am văzut, prin pacea din 89 d.H., Decebal primea din partea Romei anual o sumă de bani. Istoricii din Antichitate au văzut în asta o ruşine pentru puterea romană. Însă, în opinia noastră, nu este chiar aşa. Romanii au folosit în istoria lor des acest procedeu: şi-au cumpărat liniştea de la anumite frontiere cu aur. Cazul Daciei nu este singular în istoria romană. Banii Romei aveau un dublu rol. Pe de o parte, asigurau stabilitatea relaţiei cu Dacia; pe de altă parte, puteau contribui la întărirea unui stat aflat într-o relaţie de dependenţă faţă de Imperiu. Nimeni nu are nevoie de entităţi politice slabe la frontieră, pe care trebuie să le susţii militar în permanenţă. Dacia trebuia să fie capabilă să facă faţă singură ameninţărilor şi, totodată, să descurajeze apetitul războinic al populaţiilor vecine: iazigi, roxolani etc. Dacia putea, astfel, să contribuie indirect la securitatea Romei, inspirând teamă populaţiilor din împrejurimi. Marile puteri au recurs adesea la susţinerea financiară a unor state tampon pentru a-şi proteja interesele. Forţa proprie depinde şi de forţa aliaţilor sau a statelor dependente. De aceea, Roma trebuia să se asigure că Dacia este suficient de puternică. Privită prin prisma chestiunilor băneşti, înţelegerea cu Dacia era însă păguboasă. Din punct de vedere militar, situaţia avea un anumit potenţial. Domiţian nu a gândit chiar atât de rău avantajele şi dezavantajele. După cum am putut constata, situaţia financiară a Imperiului nu era deloc confortabilă. Banii livraţi anual dacilor grevau puternic finanţele romane, deja afectate. Aşadar, Traian era „revoltat” din motive în mare parte pragmatice şi mai puţin din considerente de imagine, cu toate că şi acestea contau în ecuaţia puterii în Roma antică.
În al doilea rând, dacii reprezentau o ameninţare serioasă pentru Imperiul Roman. În situaţia în care imperiul era puternic, ei nu puneau probleme majore romanilor, dar, dacă Roma ar fi cunoscut o perioadă de criză, lucrurile s-ar fi putut schimba radical. De exemplu, în iarna anilor 85/86 d.H., dacii au atacat provincia romană Moesia. Putem spune că, într-o anumită măsură, ei se află la originea ripostei romane. Acest gen de atac prin surprindere i-a determinat pe romani să-i ia în colimator. Pe de altă parte, Domiţian nu a putut profita de victoria lui Tettius Iulianus din 88 d.Hr., fiindcă avea probleme cu marcomanii. De aceea, a trebuit să încheie pacea din 89 d.Hr. Prin urmare, pacea dintre Domiţian şi Decebal a fost determinată de contextul strategic şi nu de o opţiune deliberată pentru stabilitate pe termen lung. Dacă Roma ar fi avut probleme interne ori externe, pericolul dac se putea reactiva. Dacii erau un factor imprevizibil, după cum ne informează Tacitus, care relatează un episod din timpul războiului civil din anii 68–69 d.H.: „Când sosi Murcianus cu legiunea a şasea să li se opună, aflând de victoria de la Cremona şi temându-se că, dacă dacii şi germanii l-ar fi atacat din două părţi, imperiul n-ar fi putut să le reziste.”⁶ Vedem, deci, că un atac simultan al germanilor şi dacilor ar fi avut consecinţe grave pentru Imperiul Roman. Era logic ca această primejdie să fie eliminată. Pe deasupra, este posibil ca, în mintea lui Traian, planul unui război pe scară largă în Orient, contra parţilor, să fi existat încă de la începutul domniei. Pentru această întreprindere, iniţiată în anul 114 d.H., trebuia să-şi asigure spatele. O eventuală înfrângere ar fi putut pune în mişcare războinicii lui Decebal. Şi Cezar, se spune, dorea să-i pună la punct pe daci înainte de a merge împotriva parţilor pentru a răzbuna dezastrul de la Carrhae, din 53 î.H. Aşadar, cucerirea Daciei poate fi interpretată şi ca o mişcare tactică necesară pentru securitatea imperiului.
În ultimul rând, Traian avea nevoie de un succes pentru a-şi întări domnia. Nimic nu cimentează mai mult loialitatea poporului decât o victorie pe câmpul de luptă. Succesul militar a fost mereu un aspect foarte bine primit de către cetăţeni, în toate epocile istorice. Istoria arată că victoriile militare consolidează adesea popularitatea conducătorilor. Traian avea nevoie de un succes militar, fiindcă împăraţii care extindeau imperiul câştigau o popularitate rapidă şi stabilă. În altă ordine de idei, colonizarea noilor teritorii a reprezentat un efect important al cuceririlor, contribuind la redistribuirea populaţiei în imperiu. În unele provincii exista o lipsă de pământ arabil şi presiuni sociale semnificative. Cucerirea unei noi provincii putea contribui la atenuarea acestor probleme. Valoarea economică a Daciei creştea şi datorită bogăţiilor naturale. Bogăţiile, în special aurul, au reprezentat un avantaj important al cuceririi, chiar dacă nu pot fi considerate singura cauză a acesteia. A se vedea, în acest sens, exploatarea auriferă de la Alburnus Maior.
În concluzie, decizia de a cuceri Dacia a fost determinată de un calcul strategic al împăratului Traian. Nu a fost o simplă aventură, ci o decizie cu implicaţii multiple. Din păcate, urmaşii lui Traian nu au continuat în mod coerent această politică. Dacia a rămas o provincie uşor excentrică şi expusă atacurilor barbare, în parte deoarece întărirea flancurilor nu a fost dusă până la capăt. Hadrian a abandonat Muntenia, luând decizia de a apăra Dacia pe linia munţilor Carpaţi şi pe Olt, cu o continuare a frontierei pe Dunăre. Acest fapt mărea lungimea frontului. Dunărea, Oltul şi Carpaţii erau obstacole naturale, dar nu imposibil de depăşit în condiţii de presiune militară, aşa cum s-a văzut în secolele următoare. Se poate presupune că, dacă Hadrian ar fi construit, între Carpaţii de Curbură şi Dunăre, un sistem defensiv similar celui din Britania (Zidul lui Hadrian), situaţia ar fi fost diferită. Întinderea frontului s-ar fi redus, iar apărarea ar fi fost mai eficientă. Valoarea strategică a acestei zone a fost remarcată şi în epoci ulterioare. O mai bună apărare a flancurilor ar fi crescut valoarea strategică a Daciei, un veritabil pinten roman în lumea barbară. Să ne amintim că valoarea strategică a acestei zone a fost înţeleasă de Regele Carol I, care a început fortificarea regiunii pe fondul neînţelegerilor cu Rusia de după 1878. În Primul Război Mondial, înaintarea armatelor inamice a fost oprită tot acolo. În al Doilea Război Mondial, mareşalul Antonescu dorea să stopeze ofensiva sovietică în aceeaşi regiune. O mai bună apărare a flancurilor ar fi crescut valoarea strategică a Daciei, transformând-o într-un veritabil pinten roman în lumea barbară. Oricum, faptul că Traian a luat o decizie strategică coerentă este sugerat şi de consecinţele istorice pe termen lung, între care se numără şi prezenţa aici, astăzi, a poporului român. Evaluarea pe termen lung a deciziei lui Traian rămâne, totuşi, deschisă interpretării istorice.
Nu trebuie să uităm că majoritatea informaţiilor despre evenimentele de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea d.H. provin în principal din izvoare scrise romane, ceea ce le conferă, inevitabil, un anumit grad de subiectivitate. Imaginea dacilor şi a conflictului este filtrată prin perspectiva învingătorului, cu toate implicaţiile propagandistice şi ideologice pe care aceasta le presupune. În fond, istoria este adesea scrisă de învingători, iar această realitate influenţează modul în care sunt prezentate faptele şi personajele. În acest sens, se cuvine să reflectăm şi la cât de diferit ar arăta propria noastră istorie dacă ar fi cunoscută doar prin prisma unor surse externe, eventual ostile sau interesate, aşa cum, ipotetic, s-ar întâmpla dacă istoriografia ar păstra doar perspectiva altor popoare asupra trecutului românilor.În încheiere, prezentăm un interesant citat din Theodor Mommsen despre provincia Dacia, care vine în completarea celor mai sus menţionate:
„În pofida aşteptărilor, transformarea Daciei într-o provincie romană n-a antrenat mutarea liniei de apărare a graniţei din ţinutul Dunării; nu a intervenit o schimbare propriu-zisă a liniei de apărare; noua provincie a fost tratată, în general, ca o provincie excentrică, legată de teritoriul roman doar spre sud, pe Dunăre, înaintând spre celelalte trei puncte cardinale în ţinutul barbar.”⁷
Note:
1. Lucius Annaeus Seneca, Apokolokyntosis, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, p. 6.
2. Suetonius, Vieţile celor doisprezece Cezari. Domiţian, IV.
3. Lactanţius, Despre morţile persecutorilor, Bucureşti, Editura Polirom, 2011, p. 44.
4. G. Popa-Lisseanu, Dacia în autorii clasici, Bucureşti, Editura Vestala, 2006, p. 267.
5. Ibidem, p. 268.
6. Ibidem, p. 97.
7. Theodor Mommsen, Istoria Romană, vol. IV, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p. 125.
