Aducem istoria mai aproape.
Pătratul lui Polybius – cifrul folosit în lumea antică Polybius a fost un istoric grec din antichitate care a scris Istorii, o lucrare consacrată felului în care Roma a devenit, dintr-un simplu oraș-stat, marea putere a Bazinului Mării Mediterane. El relatează evenimentele dintre anii 264 și 146 î.H., adică perioada celor trei războaie punice dintre … Citește mai mult
Codul A1-Z26 – unul dintre cele mai simple cifruri secrete din istorie Cifrul A1-Z26 este, probabil, unul dintre cele mai simple cifruri de substituție inventate vreodată. Principiul său este foarte ușor de înțeles: fiecărei litere din alfabet îi corespunde un număr. Cum alfabetul latin modern conține 26 de litere, fiecare literă primește un număr de … Citește mai mult
De fiecare dată când apare o tehnologie nouă, oamenii se tem că vor dispărea slujbe. Nu este o reacție nouă. La începutul Revoluției Industriale, muncitorii luddiți din Anglia distrugeau mașinile textile deoarece credeau că mecanizarea le va distruge existența. Istoria pare să le fi dat dreptate doar pe termen scurt. Multe meserii tradiționale au dispărut, … Citește mai mult
După 1989, în istoriografia românească s-a vorbit despre o comparaţie între România şi Finlanda, în ceea ce priveşte acţiunile celor două ţări în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Scopul – nedeclarat – al comparaţiei viza evidenţierea eroismului, tenacităţii şi inteligenţei de care au dat dovadă finlandezii, în opoziţie cu românii, care nu au … Citește mai mult
Benito Mussolini nu a ajuns la putere dintr-odată, ca un personaj care intră dramatic în scenă exact când orchestra atinge punctul culminant. Ascensiunea sa a fost pregătită de haosul social și politic al Italiei de după Primul Război Mondial. Țara era marcată de inflație, șomaj, greve, violențe de stradă și teama elitelor față de o posibilă revoluție socialistă. În acest climat, Mussolini, fost socialist devenit naționalist radical, a fondat mișcarea fascistă și a folosit grupările paramilitare ale „cămașilor negre” pentru a intimida adversarii și a se prezenta drept omul providențial al ordinii.
Am putut vedea în capitolul anterior cum bravul împărat Traian a fost obligat de nevolnicii geto-daci să poarte un nou război. Acest al doilea război s-a desfășurat, probabil, în anii 105-106 d.H. Despre acest conflict știm chiar mai puțin decât despre primul. Cassius Dio lasă impresia că a fost un război greu, fapt de care mă îndoiesc sincer. Spre deosebire de primul război, geto-dacii erau mult mai lipsiți de aliați, iar în tabăra lui Decebal s-au produs o serie de defecțiuni, fiindcă același Cassius Dio ne spune că „mai mulți daci trecură la Traian și, pentru alte privințe, Decebal se rugă din nou pentru pace.” Conduita regelui geto-dac nu lasă loc dubiilor. El era conștient de propria slăbiciune și înțelegea că înfrângerea sa era doar o chestiune de timp. Din moment ce pacea nu s-a încheiat, putem deduce că împăratul a cerut capitularea necondiționată, asemenea Aliaților în cel de-Al Doilea Război Mondial, ceea ce l-a forțat pe Decebal să aleagă calea unei rezistențe eroice până la capăt.
Din moment ce am vorbit atât de mult despre geto-daci și romani și am pomenit porecla — sau, mai bine zis, supranumele — după care este cunoscută categoria admiratorilor fără rezerve ai geto-dacilor, aș vrea să pun în circulație și eu un termen: „dacofagi”, cu referire la cei care îi disprețuiesc pe „dacopați” și, pe cale de consecință, pe geto-daci. Dacă exaltata tabără pro-geto-daci are un nume, ar trebui să aibă unul și radicala tabără opusă. Cu alte cuvinte, „mâncătorii de geto-daci”. Așa ar fi corect.