Cuprins:
Apariția și răspândirea creștinismului
Creștinismul a apărut în secolul I d.H., în provincia romană Iudeea. Întemeietorul său este Isus Hristos. Acesta s-a născut în timpul domniei împăratului Augustus (27 î.H. – 14 d.H), iar activitatea Sa publică, răstignirea și Învierea au avut loc în timpul împăratului Tiberius (14-37). Învățăturile lui Isus Hristos îi îndemnau pe oameni să creadă într-un singur Dumnezeu, să-și iubească aproapele, să fie milostivi, cinstiți și iertători. După Înălțarea Sa la cer, apostolii au început să răspândească noua credință în întregul Imperiu Roman. Un rol deosebit l-a avut Sfântul Apostol Pavel, care a întemeiat numeroase comunități creștine în Asia Mică, Grecia și Italia.
Bine de știut!
În primele secole ale creștinismului, peștele a devenit unul dintre cele mai răspândite simboluri ale credincioșilor. În limba greacă, cuvântul Ichthys înseamnă „pește”, iar literele sale formează un acronim pentru expresia Iēsous Christos Theou Huios Sōtēr („Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”). Simbolul era folosit de primii creștini pentru a-și mărturisi credința și, probabil, pentru a se recunoaște între ei în perioadele de persecuție. De aceea, peștele a rămas până astăzi unul dintre cele mai vechi și mai cunoscute simboluri ale creștinismului.
Creștinismul s-a răspândit relativ repede datorită drumurilor construite de romani, păcii existente în cea mai mare parte a imperiului și folosirii limbilor greacă și latină, cunoscute de milioane de locuitori. La început, majoritatea creștinilor proveneau din rândul oamenilor obișnuiți, dar, treptat, noua religie a atras și negustori, militari, funcționari și membri ai familiilor înstărite.
Persecuțiile
Autoritățile romane au privit însă cu neîncredere noua religie. Creștinii refuzau să aducă jertfe zeilor romani și nu acceptau cultul împăratului, deoarece considerau că numai Dumnezeu trebuie adorat. În ochii conducătorilor romani, acest refuz putea fi interpretat ca o lipsă de loialitate față de stat și o amenințare la adresa unității imperiului. Din această cauză, în timpul unor împărați, precum Nero (54-68), Decius (249-251) sau Dioclețian (284-305), creștinii au fost persecutați, întemnițați și, uneori, condamnați la moarte.
Situația s-a schimbat la începutul secolului al IV-lea. În anul 311, împăratul Galerius (293-311) a emis Edictul de la Serdica (Sofia, Bulgaria), prin care a încetat persecuțiile împotriva creștinilor și le-a permis să-și practice credința. Doi ani mai târziu, în 313, împărații Constantin cel Mare (306-337) și Licinius (308-324) au emis Edictul de la Mediolanum (Milano, Italia), care a garantat libertatea religioasă tuturor locuitorilor Imperiului Roman și a restituit comunităților creștine bunurile confiscate în timpul persecuțiilor.
Curiozitate
Împăratul Iulian Apostatul (361–363 d.H.) a încercat să readucă la viață vechile religii ale Imperiului Roman și să limiteze influența creștinismului. Potrivit unei tradiții consemnate de autori creștini, înainte de a muri în timpul campaniei împotriva perșilor, ar fi rostit cuvintele „Vicisti, Galilaee!” („M-ai învins, Galileene!”), recunoscând astfel victoria creștinismului asupra vechilor credințe. Istoricii consideră însă că această replică este probabil legendară, deoarece nu apare în relatările contemporane ale morții împăratului.
Religia oficială a Imperiului Roman
Un nou pas important a fost făcut în timpul împăratului Teodosiu I cel Mare (379-395). În anul 380, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, iar în 391–392, printr-o serie de edicte imperiale, cultele politeiste au fost interzise. Templele păgâne au fost închise, iar sacrificiile aduse vechilor zei au încetat. Astfel, în numai câteva secole, creștinismul s-a transformat din religia unei comunități persecutate în religia oficială a celui mai puternic stat al Antichității.
Bine de știut!
Retorul Libanios (cca. 314–393 d.H.), unul dintre cei mai renumiți profesori ai lumii greco-romane, a fost un susținător al vechilor religii. În jurul anului 386 d.H., el a scris lucrarea În apărarea templelor (Pro templis), adresată împăratului Teodosiu I cel Mare. Libanios îi cerea împăratului să oprească distrugerea templelor păgâne și să le păstreze ca parte a patrimoniului cultural al Imperiului Roman. Cererea sa nu a avut însă succes, deoarece politica imperială favoriza tot mai mult creștinismul.
Idei-cheie
- Creștinismul a apărut în secolul I d.H., în provincia romană Iudeea, avându-l ca întemeietor pe Isus Hristos.
- Apostolii, în special Sfântul Apostol Pavel, au răspândit creștinismul în numeroase provincii ale Imperiului Roman.
- Creștinii au fost persecutați deoarece refuzau să se închine zeilor romani și împăratului, recunoscând un singur Dumnezeu.
- Edictul de la Serdica (311) și Edictul de la Mediolanum (313) au pus capăt persecuțiilor și au garantat libertatea religioasă.
- În timpul împăratului Teodosiu I cel Mare, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, iar politeismul a fost interzis.
Document
Edictul de Toleranță de la Serdica (311) emis de împăratul Galerius (293-311)
„Între celelalte (hotărâri) pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate (problemele) după legile vechi și disciplina publică romane și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente (mai) bune.
Având în vedere faptul că din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – (obiceiuri) care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinți – și-au făcut pentru ei înșiși, după propria voință și după bunul lor plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni de diferite feluri.
În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus (de teama) primejdiei, mulți au fost tulburați (de tot felul de chinuri).
Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu își mai arată față de zei cultul și respectul cuvenit și nu-l mia cinstesc nici pe Dumnezeul creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru statornic potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite.
Printr-un alt document scris noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere (în ceea ce-i privește pe creștini). În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor”.
Sursa: Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor (Liber ad Donatum confessorem de mortibus persecutorum), Iași, Editura Polirom, 2011, p. 121, 123.
Notă: La 30 aprilie 311 d.H., împăratul Galerius a emis Edictul de toleranță, prin care a pus capăt oficial persecuțiilor împotriva creștinilor și le-a permis să își practice religia în mod legal. Unii istorici, urmând relatarea lui Lactanțiu, consideră că edictul a fost emis la Nicomedia (astăzi İzmit, în Turcia), în timp ce alții îl asociază cu Serdica (astăzi Sofia, în Bulgaria). Pentru a evita această controversă, numeroși istorici folosesc denumirea Edictul de toleranță al lui Galerius.
Lecția în forma audio
Aplică ce ai învățat!
Corectează afirmația
Verificarea cunoștințelor
📚 Vizitează și:
Descarcă gratuit Caietul elevului pentru clasa a V-a — 53 de fișe de lucru.
